Deasupra-mi cresc maguri de colburi si nalbe (o, trupul acesta ca un coif de furnici) de parca toata moartea s-a zbenguit pe aici cu pantecul gol si pulpele albe.
Nimic nu-i absurd si nimic nu e logic. Seara ma-ntorc si m-ased in sicriu, sub toata-oboseala de timp ontologic -
si tare-i tarziu si tare-i tarziu
si nu se mai clatina nici o umbra,-n hlujani de piatra aseaza vazduhul o harca. Beau singur in racla de-o mie de ani cu necroforii de-anateme-n carca.
O gheara lalaie mi se catara-n gand si-s singur in groapa cu-o mie de guri. Naparca ! naparca ! eu cant si tu-njuri - si-i noapte, si-i toamna, si nu stiu ce cant.
Am iubit, am crezut, am purces - prin vami topaind ca o iada, ca nici un inteles sa nu mai aiba-nteles
Statut e cuvantul, iar lacrima - fada.
Ce fel de gandac sa-mi bea plictiseala ?
Acum, cand se rade, rad ochii salcii.
Eu insumi prin mine arar intarzii,
ca un om care moare si-si tainuie boala.
Un cimitir de pasla e totul, cand nici un inceput nu mai incepe de-acum, sub pomul de aur cu topaitul postum, mi-aud de departe funinginea si ciotul.
O scarba de viata cu febre si come lancezeste in mine din nu stiu ce veac. Mi-nnumar lichenii de pe tibii si tac intre oasele mele ca-ntre primele dogme.
Intre oasele mele ca-ntre primele dogme, ascult despletirea din lut si din vant, cum se taraie branca in garlici de sodome - si-s singur, si-i toamna, si nu stiu ce cant
|