Corbul si vulpea

P-un copac si mi se puse
Ca un bun industrial.
Vulpea, tot ca jupaneasa
Ce cam rar o da p-acasa,
Iar iesise la primblare;
Si bunul miros ce are
D-ici, de colo o-ndrepta
Sub copac, si-n sus cata:
“Jupan corb? o! plecaciune!
O, Doamne! ce frumusete!
Ce pasare! ce minune!
Ce splendoare! ce mandrete!
Dar unde-i gurita lui?
Cui s-o ceri si cui sa spui?
De l-as auzi o data
N-as da-o pe lumea toata.”
Cerbul toate le-auzea,
Se facea ca nu simtea:
Isi cata de cina sa,
Cascavalul isi manca.
“Doamne corb! o rugaciune!
Excelenta! plecaciune!
Altetea domniei-tale
Trece peste-un deal s-o vale,
Incat vestea ti s-a dus.”
Corbul nici ca asculta,
Peste campuri se uita
Si de cina isi cata,
Si facea un chef nespus.
“Gratioasa maiestate!
Stralucite, preanaltate,
O, ce mare imparat!

Dar e mut ah, ce pacat!”
Corbul, insa, tot tacu
Pana cina isi facu;
Dupa ce o termina
Si bine se ospata,
Catre vulpe s-adresa
Si asa ii cuvanta:
“Hei! a fost pe cand a fost,
Pe cand era tata prost,
Ca vulpea c-o zicatura
Ii stergea casul din gura;
Dar acum e altcevas,
Gura nu mai pui pe cas.
Hei, vulpoi de naciunal,
N-a fost bun ast cascaval?”
Daca stii ca de demult
Din punga celor ce-ascult
Lingusitorii traiesc,
Sa-ti spun si eu una lata:
Ca cei ce-au mintit o data
Anevoie mai traiesc.