tot o mai vad pe dealuri cu mortii cum se duce,
tot o mai stiu la prunduri cautand,
acolo unde ziua-i cazuta ca o cruce
pe care pasari oarbe mai stau din cand in cand.
tot ce-a luat sa-i spuna cu sufletul de-acasa
e-n rastignirea milei si-a durerii,
si-acum sfarsirea lumii o mana si-o apasa
si maine parca-i astazi, si astazi parca ieri-i,
cand se deschide poarta si lasa in ograda
sa intre colacarii si lumanari aprinse
si ea cum se intoarce in fata lui sa-l vada,
cu banii si tarana zvarlita din adins e,
si-i da ulciorul sa mai soarba-o gura
si apa-i umple pieptul de radacini varsate,
o liniste venita de sus, fara masura
deschide gropi, se-ntuneca pe sate,
de-o prohodire poate ori de-o odihna lunga
la secere, sub umbra de snopi, pan-la ojina
il cauta, asteapta si-ncearca sa-l ajunga
dar ei pornesc in marsuri, dar ea ar vrea sa-l tina
tot o mai vad pe dealul cu mortii cum apare
femeia, insotindu-si barbatul pe-o carare
|