A fost odata un copil mintos care, de mititel, se deosibea intre ceilalti de seama lui prin pornire la biruinta grea - apucatura de suflet mare.
Din cea mai frageda varsta, jucaria de predilectie a copilului era sa domesticeasca un cal salbatic Cu indaratnicie - puterea vointei neinduplecate - se apropia hotarat de monstrul nesupus si cauta sa-l atinga sa-l mangaie si-1 atingea si-1 mangaia frumos. Monstrul simtea parca, la atingerea copilului, ca are a face cu un viitor stapan, care o sa-l biruie, tocmai fiindca-l iubeste copilul cel mintos mai presus de orice pe lumea aceasta, si ca in biruinta lui - a monstrului asa de greu de domesticit, care la atatia s-atatia le-a frant gatul -copilul si-a pus tot pretul vietii lui Si numai rari copii inteleg asa de mititei rostul si pretul vietii lor - si numai aceia, rari, de mititei stiu porunci
incet-incet, l-a tot mangaiat copilul, pana cand, intr-o zi, in fata lumii din satul lui, care-i stia patima lui copilareasca, i-a infipt mainile-n coama: calul - salbatic - s-a smucit, tarand pe copil, sa-l zdrobeasca; dar indata micutul i-a sarit in spinare si au pornit in goana, si au pierit in larg, departe, pana unde nu mai puteau apuca ochii celor de fata.
Multi au zis:
"Copilul asta se duce la pierzanie O sa-i franga gatul dihania salbatica!"
Dar o baba, care cunostea pe copil de mititel, de cand el se tot apropia sa mangaie calul nesupus, a gandit:
"Nu-i frange gatul, ca si-a gasit stapanul! Cu sufletul se calareste, nu cu trupul, si calaretul asta mititel are sufletul covarsitor salbaticiei calului!"
Locuri straine multe a strabatut calaretul, si, pe unde a colindat, lumea care vedea tineretea lui si intelegea mai bine decat cei din satul departat ce incercare de suprema bravura face el - voind sa biruie pana la stapanire desavarsita pe neinduplecatul monstru -l-a-mbratisat, l-a-ncurajat si l-a admirat Si multe cununi i-a aruncat cu respect si dragoste, fiindca nimic nu inspira unui suflet intreg atata dragoste si respect cat triumful unui suflet mare.
intr-un tarziu dupa aceea, cand unii uitasera de copilul dus departe, si cand altii, putini, inca-i mai duceau grija, iacata, se-ntoarce, din departari, acasa-n satul lui copilul cu calul lui, domesticit.
Toti din sat, care mai de care, il intampina cu vorbe frumoase si cu manunchiuri de flori, sa-i arate cata cinste se rasfrange asupra satului intreg din biruinta micului erou in urma tutulor se vara si baba batrana, aducandu-i si ea o floare proasta de camp.
Au voit unii s-o dea la o parte pe baba, dar ea le-a zis:
- Nu se poate Trebuie sa primeasca si de la mine un semn de multumire si de dragoste. Copilul stie ca, de mult, de cand se tot apropia sa-si mangaie calul, eram si eu dintre putinii cari nu se-ndoiau de biruinta lui.
Si, intorcandu-se batrana catra tanarul erou, i-a zis: - Sa traiesti, sa-l stapanesti! si-a gasit stapanul!
Ei! asta e numai o mica poveste; dar o poveste nu trebuie todeuna sa fie mare ca sa poata cuprinde un adevar
Tanarul erou este Cella Delavrancea; monstrul salbatic domesticit este Arta; iar baba batrana aceea sunt eu.
|