| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Primavara de Virgil Gheorghiu E primavara iarasi si pasarile cinta Ascunse printre frunza ciresilor albiti, Un cintec de-amintire, iubirea noastra sfinta Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Cronica literara
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Ion Luca Caragiale
|
|||
| [1900] | |||
|
|
|||
| Un batran maniac murind, lasa lui fiu-sau o foarte ciudata mostenire: o lada enorma plina cu fel de fel de obiecte, aruncate fara mei 0 socoteala unele peste altele. Se gasesc in lada, amestecate si inghesuite la un loc, petece de deosebite stofe si fete, monede bune si fise, bucatele de sticla colorata, fiole cu otravuri si cu parfumuri, rupturi de gazete, mazgalituri fara inteles, hartii de banca mototolite, giuvaere fine, potcoave ruginite, pietre pretioase, caramizi, cutii goale de conserve si bucatele de zahar, titluri de noblete si sentinte infamante, acte de proprietati si testimonii de paupertate, seminte vii de flori si sorcove terfelite si tot soiul de mardale - in sfarsit, o gramadire haotica de lucruri: unele mai rare, de relative valori, altele, cele mai multe, fara nici o valoare, ori de-a dreptul vrednice de aruncat in cutia care trebuie sa le duca la crematoriul gunoaielor. in fata ciudatei mosteniri, mostenitorul isi pune mainile in cap. Sa le dea la toate foc! Asta este primul gand ce i-l inspira necazul contra raposatului, contra maniacului care, lipsit de orice directie mentala, nu s-a gandit un moment sa puna ordine in avutul sau. Dar totusi se gandeste indata ca-n acel morman dezordonat sunt si unele lucruri de pret: pe acestea ar fi pacat sa le distruga. Atunci, ceea ce n-a facut raposatul, trebuie sa faca mostenitorul. Si incepe omul cu rabdare sa ia rand pe rand, petec cu petec, bucatica cu bucatica, pretuind cu socoteala pe fiecare, dand, mai rar, la o parte ceea ce merita pastrat, aruncand, mai des, la gunoi ceea ce nu merita sa stea-n alt loc. Este desigur o munca foarte obositoare, dar trebuie s-o faca, daca raposatul n-a vrut sa aseze toate acelea la locul lor cu socoteala. Iata, in cateva randuri, parabola secolului ce se stinge, a acestui secol care, tocmai catra sfarsitul lui, lipsit de orice directie de spirit, lasa mostenire secolului urmator o enorma lada de literatura romaneasca. Literatura romaneasca, mai ales a acestor cincisprezece ani din urma! Care alt cuvant poate caracteriza mai nemerit literatura aceasta decat cuvantul francez fatras - gramadire informa, confuza, haotica? Si cand ma gandesc ca lada maniacului a fost odata scuturata si maturata de lucruri netrebnice, asezandu-i-se cu randuiala si socoteala lucrurile de seama! Nu e demult de atunci. Binefacatoarea operatie s-a savarsit acu vreo treizeci de ani de catra o scoala1 care nu dorea decat dreapta masurare a lucrarilor intelectuale. A mers catva timp binisor, fiindca era bine pazit capacul lazii: o cutie de sardele goala, oricat i-ar fi fost de amagitoare eticheta, n-ar fi fost asezata intre conserve alimentare, si nici o sorcova, chiar parfumata cu esente, n-ar fi fost pusa in randul buchetelor vii. Dar, cu incetul, pazitorii capacului au obosit; a inceput sa le fie sila de sarcina lor; incetul cu incetul, a ajuns lada lipsita de pazitorii cuminti, si astazi - iata starea in care secolul urmator va primi mostenirea secolului ce moare. Cine ar fi crezut ca in atat de scurt timp avutul curat al batranului maniac va fi inecat iarasi de atata marda. Tipar binecuvantat pe drept cuvant de omenire! tu, care erai menit sa pastrezi pe vecie comoara stiintelor si artelor, experienta si inspiratia omeneasca, tu nu esti lipsit cu totul de grave inconveniente! Am mai spus odata, demult: minunata inventie! Ea a dat umanitatii oarbe lumina ochilor; ea a rupt lanturile robiei; ea a ridicat din uitare si parasire seculara semintii ce pareau blestemate la vecinie intuneric; ea a imblanzit sau a distrus fiarele pustiilor; ea a consfintit si apara drepturile omului; ea calauzeste pasii omenirii. Dar Dar uneori, in unele imprejurari, in unele locuri, inventia tiparului a adus si oarecari stricaciuni, si anume pe taramul frumoaselor litere. De exemplu, a facut pe multi oameni sa creaza ca literatura este o lucrare de utilitate pipaita, ca arta literelor este o necesitate imediata pentru societatea omeneasca, ca este menita sa aduca foloase imediate, practice si pozitive, si ca, prin urmare, cum oricine judeca, mai mult sau mai putin exact, asupra ceea ce-i este de folos imediat, practic si pozitiv, tot asa poate judeca si asupra literaturii. insa cel mai extrem utopist umanitar nu si-ar putea inchipui o lume compusa din indivizi absolut deopotriva la spirit, deopotriva de talentati, fie ca productie intelectuala, fie ca judecata asupra productiei altora. Talentele diverse, mai ales cele de conceptie artistica, fireste vor fi totdeuna exceptiuni in omenire, si tot exceptii vor fi si spiritele cari sa fie in stare a judeca bine, in afara de interes practic si pozitiv, productiile talentelor. Totdeuna omenirea va fi compusa, in imensa-i majoritate, de fiinte normale, cari vor judeca bine inauntrul cercului intereselor practice si pozitive, dar nu vor fi in stare sa judece deloc dincolo, in afara de acel cerc. Astfel, cu controlarea, cu consfintirea si cu pastrarea patrimoniului de gandire, cu continuarea specularii lui, vor fi insarcinati totdeuna numai cativa alesi, un foarte restrans numar. Si ceea ce spun aci despre omenire in genere, este cu atat mai adevarat pentru o portiune din omenire, portiune mai vremelnica decat intregul, si cu atat mai interesata a nu da din generatie in generatie o mostenire incalcita ca a maniacului de care vorbim mai sus. Daca as avea o dorinta, ar fi sa asist inca o data, la batranete, la o catagrafie a faimoasei lazi, cum am mai asistat odata in tinerete. As mai vrea sa vaz un om ridicandu-si fruntea sus de tot si, aruncand adanci priviri de jur imprejur, sa faca a se cutremura impostura. As mai vrea sa auz inca o data glasul autoritatii, caruia, daca ar indrazni cineva sa-i raspunza, spre pieirea sa totala sa fi indraznit. As vrea sa-l mai auz: D-ta, care stai acolo sus, foarte sus, pe treptele Parnasului; d-ta, oricat te-ar unge poet acei pe cari-i slujesti, d-ta nu esti decat un ordinar farsor; versurile d-tale sunt bune sa faca deliciile bonelor si functionarilor comerciali, si inca numai pentru putina vreme! Fii bun, prin urmare, de coboara treapta pe care nu trebuia sa cutezi a te sui nici o clipa, fiindca acolo se suie cine are aripi, nu cine umbla prea de curand in doua labe D-ta, care faci proza patetica si sentimentala, esti un om asa de beat de vorbe, ca nu esti in stare a vedea nimic in lume, necum a le mai arata altora ceea ce vezi. D-ta, domnule, care crezi ca dintr-o suma de petece vechi si uzate din stofe demodate poti face, dupa vointa, mantale noua pentru severa Melpomena, si din pingele gasite pe drumuri coturni pentru gratioasa Talia, esti nu un dramaturg, cum au crezut gura-casca, ci un prost croitor si un carpaci sarlatan! A! sarmanii mei contimpurani! ce o sa patim noi, daca va mai veni cineva sa scuture lada pe care secolul ce moare o lasa mostenire secolului urmator! cu ce lacomie or sa fie inghitite scumpele noastre capodopere in cutia care va trebui sa le duca, cum a mai dus pe ale altora, acu vreo treizeci de ani, la crematoriul gunoaielor! |
|||
Pune poezia Cronica literara pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |