| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Intunericul si poetul de Mihai Eminescu ĪNTUNERICUL Tu care treci prin lume străin şi efemer, Cu sufletu-n lumină, cu gāndurile-n cer, Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Cronica teatrala (II)
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Ion Luca Caragiale
|
|||
| [1885] | |||
|
|
|||
| Un copil rasfatat, un Pepi sau un Toto, a trait in sanul familiei pana la o varsta cam inaintata. Papa si maman i-au permis sa bage mana in bucate, sa se strambe la lume, sa se vare in conversatia oamenilor batrani, sa ocarasca si sa injure pe trecatori; i-au zis ca e admirabil, extraordinar, fenomenal de frumusete si de spirit; l-au lasat sa fie lenes si sa arunce cartea in capul pedagogului; intr-un cuvant, papa si maman, dintr-o dragoste rau inspirata, i-au incurajat copilului toate neroziile. Domnul Pepi al nostru a ajuns acum baietel asa de mare, incat papa si maman trebuie sa se desparta cu lacrami de dansul si sa-l infunde intr-un pensionat. Junele nostru merge in institut cu acea zestre de rele naravuri, care a progresat, gratie complezentei parintilor lui simpli, pana intr-atat, incat a ajuns nesuferita pentru lumea straina. La pensionat, numaidecat, domnul Pepi incepe sa capete observatii, admonitii si in sfarsit pedepse, una mai aspra decat alta. inchipuiasca-si oricine figura lunguiata si ochii rotunzi ce-i face baiatul cand aude observatia aceasta: "Domnule Pepi, ceea ce faci d-ta nu se face: mergi la arest!" Scurt. D. Pepi se revolta, tipa, plange, se zvarcoleste; da din maini si din picioare: un adevarat scandal! Cum se poate, el, admirabilul, extraordinarul, fenomenalul, sa capete observatii! sa fie pus la arest! Si seara, cand merge acasa, face o reclamatie plina de obida lui papa si lui maman, ca l-au certat la scoala si ca el nu vrea sa mai mearga sa invete. Dar o sa-mi zica cineva: ce are a face istoria lui Pepi cu teatrul? lata ce are a face. Istoria baiatului corupt de laude si aplaude este numai o parimie: junele cel imposibil, care se minuneaza si se revolta grozav cand i se face cumva o observare critica, este Teatrul National. Ca si Pepi, teatrul nostru s-a deprins a nu citi despre dansul la gazeta decat: "Domnul X admirabil! doamna Y fenomenala! domnisoara Z sublima!" Si astfel, cand un om care pricepe lucrul cuteaza sa rupa armonia acestor platitudini si sa zica de buna-credinta: "Domnul X fals; doamna Y lipsita de talent; domnisoara Z imposibila" tine-te: obida, nervi si istericale! intrebam: pana cand copilariile astea a la Pepi cel fara viitor? Noi, artistii, scriitorii, cronicarii, publicistii, suntem oare o familie in sanul careia trebuie sa ne tamaiem reciproc si mutual spre a face admiratia unui public de gura-casca? Ar fi trist sa fie asa. Nu. Noi suntem o seama de oameni pe cari dispozitiile noastre intelectuale si morale ne-au abatut de la o cale mai utilitara in viata si ne-au impins la niste cariere a caror rasplata completa nu poate sta decat in inalta satisfactie morala ca, supunandu-ne unei irezistibile vocatiuni, am muncit pentru cultura poporului nostru cu sincera iubire de adevar. Si afara de aceste consideratiuni mai inalte - prea inalte poate pentru unele naturi deplasate in miscarea artistica - sa ne coboram chiar pe terenul mai stramt al personalitatii unui artist: nu au obosit inca domnii si doamnele de la teatru de eternele laude banale cu care ii incarca zilnic gazetele noastre? Cum adica? Noi, care ne pretindem ca facem arta, literatura si stiinta, suntem, in mijlocul societatii noastre, o conjuratie, o conspiratie, al carei cuvant de ordine ar fi nesinceritatea, neadevarul si tragerea pe sfoara a publicului profan, mai putin deprins decat noi la judecata lucrurilor de arta? Nu, nu poate fi astfel, si - oricat ne-ar parea de rau daca aceasta ar produce oarecare nervozitate in anumite locuri - ne simtim datori a-i spune teatrului nostru adevarul si a-i arata cusururile ce trebuie sa si le indrepte. Facand aceasta, credem sincer ca facem mai mult bine copilului rau naravit de rasfaturi decat i-au facut aceia cari l-au incurajat in relele sale deprinderi. Si astfel, cat timp imprejurari materiale nu ne vor impiedeca de la implinirea acestei datorii, o vom indeplini-o dupa puterea noastra. Stie cineva ce e teatrul, atunci trebuie sa stie asemenea ca: un artist necriticabil nu poate exista, o piesa fara cusururi nu se gaseste pana acuma, si o reprezentatie teatrala absolut perfecta nici nu s-a vazut, nici se va vedea vreodata. Ei! nu e o copilarie sa pretindem ca aceste minunatii nevazute in toata lumea s-ar putea vedea la noi, in Bucuresti? Chestia in arta nu sta in atingerea absolutei perfectii, ci in o relativa lipsa de imperfectiuni. Si tocmai aci sta rolul criticei: sa, semnaleze imperfectiile si sa recomande eliminarea lor, daca lucrul e cu putinta. Astfel, de ce e Manolescu mult mai bine in Hamlet decat in Ruy B/as? Pentru ca in cel dintai e mult mai putin imperfect decat in cel d-al doilea. Si e mai usor unui talent tanar si sanatos sa se apropie mai mult de perfectie intr-un rol asa de bine facut, cum este melancolicul si simpaticul print al Danemarcei - cu nehotararea lui, cu despretul lui pentru desertaciunile omenesti, cu filosofia lui si cu dorul acela, pe atat de nesecat pe cat e de neajutat de energie, de a razbuna pe nobilul si nefericitul sau tata - decat rolul lacheului blagoman si impertinent, debitand toata seara tirade piramidale, in care-si face reclama maretelor sale calitati de inima. Fireste, pentru o natura inzestrata si inca nedeprinsa indeajuns ca a lui Manolescu, e mai usor a compune o figura shakespeariana plina de adevar decat un rol sec si imposibil de fals, product tipic al unei scoale literare pe care pentru teatru n-o mai poate scapa de parasire si uitare nici chiar talentul retoric si frumusetile stilistice ale unui Victor Hugo sau Schiller. Ceea ce zicem de Manolescu in Hamlet si Ruy B/as, vom zice si de d-na Ar. Romanescu-Manolescu in Ofelia si Jeanne d'Arc. Dar cum? cutezi sa critici si pe Victor Hugo si pe Schiller? Da. In tara noastra, care e reputata ca foarte liberala si progresista, poate ca ne-a mai ramas sa mai scuturam jugul unui rest de fetisism si sa cucerim inca o libertate foarte necesara culturii publice: libertatea judecatii in materie intelectuala. S-a apucat odata sa se stie ca Victor Hugo si Schiller au fost mari poeti, s-a mantuit: daca vrei sa-ti gasesti beleaua, poftim de spune cuiva, si mai ales acelora ce n-au habar de scrierile acestor doi poeti, ca Ruy Blas si Fecioara de la Orleans, cu toate admirabilele lor calitati lirice, au ca bucati dramatice o foarte contestata si slaba valoare. Si cu toate acestea, daca ar fi sa-mi starnesc o revolta tot asa de mare in cercurile noastre artistice ca si cu cronica mea trecuta, cutez a-mi spune parerea. Faptul cum ca Victor Hugo si Schiller au fost mari ganditori, niste inalte talente artistice ca poeti lirici, nu impiedica de loc ca piesele lor teatrale sa aiba, in loc de scene, niste conferente, si, in loc de actiune, numai o sarbada concurenta de tirade retorice. Aceste piese nu au in ele nici un tip, nici un caracter posibil si sustinut; ele, de pe teatru, ca de pe o tribuna, indoapa publicul cu un optimism tendentios revoltator, aratandu-i o galerie de papusi - lipsite de atributele fatale ale vietii reale - toate bune, toate generoase si poetice, care toate vorbesc intr-un lirism trandafiriu, insuportabil pana la urma urmelor pentru publicul modern. Din piesele acestea se pot scoate acte intregi, si piesa ramane tot piesa, si fiece act e aproape de sine statator, ca si un organism de pe treapta zoologica din urma, care, fragmentat in cate parti voiesti, iti da tot atatea vietati de acelasi fel. Si cat sunt de grele de jucat, tocmai pentru ca sunt false si indigeste! Dar sa ma opresc aci. Sa critic eu pe Victor Hugo si pe Schiller! Cum se poate? Sa trec dar la lucruri mai vesele si mai putin compromitatoare. La Ruy Blas aveam in banca langa mine un vecin glumet. Ruy Blas, ajuns prim-ministru, maltrateaza in o tirada gigantica de 104 versuri pe ministri, pe care-i surprinde certandu-se ca banditii, in gura mare, la consiliu in palat, in picioare, in lipsa de scaune, certandu-se, asupra impartirii bunurilor Spaniei. Ministrii - vreo cinsprezece, toti coristii (pe atunci Spania avea cinsprezece departamente, se vede) - sunt foarte nespalati si rau imbracati. Vecinul meu din banca imi sopteste observatia: - Eu in locul lui Ruy Blas nu m-as mira de loc ca jefuiesc Spania; niste bieti zdrenturosi si nepieptanati ca astia cu greu pot ramane oameni de treaba! Adevarul e ca tot firul, poleielile si matasea le luase onestul Ruy Blas, ca tot lacheul ajuns, si colegii din minister aveau aerul nici chiar de banditi, ci de-a dreptul de cersetori. Regina din Ruy Blas are un vecinie suras, grozav de dulce si de familiar, care contrasteaza intr-un chip picant cu dignitatea ceruta la curtea ei asa de rigida. Tocmai aceasta rigiditate ultracatolica o face pe rotunjoara Mana de Neubourg sa exclame: "De cand sunt, de-un an, regina, ma sting" La acest strigat de mahnire al blondei si durduliei germane, vecinul meu din banca imi observa: - De un an se stinge! inchipuieste-ti ce proportii trebuie sa fi avut acum un an! Observarea trecatoare a vecinului meu are un important fond de adevar, si anume acesta: artistul dramatic este un executant instrumental, al carui instrument este insasi fiinta lui materiala. Un instrument poate fi minunat pentru o anume bucata, foarte nepotrivit pentru alta, absolut imposibil pentru o a treia. Tipatul feroce de alarma nu ni-l poate da clarineta guturaiata: ni-l da trambita metalica cu glasul ei stralucitor si eroic. Dar pentru aceasta, cu accentele-i mai slabe, si melancolice si vesele, clarineta nu ramane un instrument mai putin pretios: cand e vorba a ne da fraza idilica, pastorala, o trambita ce se respecta trebuie sa lase clarineta sa-i treaca inainte. Astfel, o artista care se bucura de niste proportii relativ fericite este, prin chiar aceste avantaje demne de invidiat in viata privata, impiedicata de a ne reprezenta pe scena personaje suferinde sau prea eterice. Tot asemenea, pe o dama cu proportii si linii mai delicate, micuta si agila, nu o prinde de loc - cu atat mai putin cu cat si-ar da mai multe sfortari - sa joace pe o viteaza amazona. Nepotriviri de acestea ne amintesc totdeauna concertele populare ale muzicelor militare dirijate de sergenti-majori, care fac furori la gradinile publice din provincie cu variatiile Carnavalului de Venetia executate pe trambita. Pentru gura-casca din provincie lucrul face un efect ametitor; pentru cine are, insa, gustul catusi de putin dezvoltat, e o anomalie artistica intolerabila. Nu e foarte greu a arata ca e adevarat ceea ce spunem. E asa de placuta aparitia doamnei Ana Manolescu1 in Casilda din Ruy Blas; e asa de gentila si de convenabila malitioasa spaniola, incat ne ramane dintr-o bucatica de rol o impresie mult mai vie decat din tot bagajul liric al eroinei din piesa. Asemenea si contele d'Onate, care n-are decat cateva replice, in raport cu colosalul hors-d'oeuvre Don Cesar de Bazan, caruia i se consacra un act intreg, al patrulea, tocmai cand actiunea ar trebui sa se precipite. Pentru ce? Pentru ca instrumentele sunt potrivite, in acord, si se canta bine pe ele. Un alt exemplu, prin contrariu: Panu, in Jeanna d'Arc, apare in sfite grele, cu carja arhiepiscopala, ca monseniorul de Reims. Deocamdata, publicul nu recunoaste sub venerabila barba pe simpaticul comic: cum deschide insa eminentia-sa gura, desi spune lucruri foarte catolice, toata sala izbucneste intr-un acces de veselie nebiruita. Nu e vorba, intre noi fie zis, si eminentia-sa monseniorul de Reims prea seamana cu popa Zabava2. Si, in fine, Manolescu, un incepator, cu toate imperfectiile lui, este preferabil in Hamlet lui Rossi3, cu toata virtuozitatea acestuia. Rossi este un virtuoz; el joaca pe Hamlet si pe Romeo cu o interpretare miraculoasa. Ce folos insa? E o cavatina de Rossini, cu ruladele, pichetatele si fioriturile ei, executata exact si bine, dar de un trombon. Nu! asta nu ne poate da o multumire artistica deplina; si de aceea preferim pe Manolescu. Asa e, actorul este un instrument, al carui instrumentist este inauntru: spiritul, sufletul lui. Interiorul artistului - acolo sta chestiunea cea mare; pentru ca, mai la urma, orice corp sanatos si intreg ar fi un bun instrument pentru teatru; dar cate instrumente admirabile, in interiorul carora doarme o bruta, incapabila de a intelege oricat de pe departe ce minuni ar putea face cu el; - interiorul, cu intelegerea si simtirea lui! Despre Preville, vestitul comic si profesor francez, se povesteste urmatoarele: O eleva care voia sa debuteze repeta dinaintea lui scena de jale a unei amante delasate pentru o alta de amantu-i necredincios. - Mai cald, domnisoara, mai cald! ii zicea mereu profesorul. Fata, insa, nu iesea din al ei. in sfarsit, Preville, plictisit, striga: - Pentru numele lui Dumnezeu, domnisoara! d-ta esti aici o amanta tradata si parasita, fii mai calda! Ai dumneata amant? - Da, domnule. - Cum il cheama? - Ernest. - il iubesti17 -O, da! - Mult? - O, da, foarte mult. - Ei! ia presupune ca te pomenesti odata cu o nenorocire: Ernest, pe care-l iubesti asa de mult, te lasa si fuge cu o prietina a d-tale; iti pierzi amantul pentru totdeuna: ce faci? - Iau altul. -Altul! striga Preville deznadajduit. Altul! Domnisoara, lasa-te de teatru si apuca-te de cusatorie! Buna vorba, dar sa pofteasca s-o zica la teatrul nostru daca vrea sa treaca numaidecat de dusman al institutiilor noastre nationale. Cum se poate sa nu incurajezi inceputurile noastre de cultura?! Dar, slava Domnului! de la 1 835 in fiece an - si e jumatate de veac la mijloc! - ce facem alta decat sa incurajam mereu la inceputuri? N-ar fi odata vremea sa ispravim cu inceputurile astea interminabile? insa ma pun contra unui curent aproape general. Tocmai; recunosc. Dar de cand n-are cineva voie sa gandeasca si sa-si spuna parerea daca n-o mai impartaseste si un altul? Se critica la noi tot, si profan si sacru, se critica aspru cei mai insemnati barbati politici; din nenorocire, critica merge si mai departe; si teatrul sa ramana sacrosanct, sa n-aiba nimeni dreptul sa vorbeasca de el fara sa se inchine? Ce absurditati sunt astea? Si-apoi, daca n-am dreptate, ce-i pasa teatrului de ce zic cu? E o intreaga lume care, neavand pretentii de arta, n-are unde sa se arate iarna ca saison decat la teatru. Parerile unei critice izolate n-are decat sa le nesocoteasca acest teatru, care se gaseste intr-un caz analog cu al birtasului din urmatoarea anecdota: Un prieten al meu, dupa o calatorie de o zi in caruta de posta, ajunge seara zdruncinat si flamand intr-un orasel de provincie. In orasel, un singur birt; intra si zice birtasului: - Domnule, mi-e foame grozav; da-mi ceva; ce ai? - Stufat. - Stufat! nu pot sa sufar; nu mananc stufat! - Ba ai sa mananci, zice birtasul imperturbabil. - Cum asta, sa mananc? Nu mananc de loc, ma iarta! Si iese trantind usa. Cauta alt birt, nu e; vreo cafenea, nu gaseste. Se plimba un sfert de ceas, doua, trei; in sfarsit, biruit de oboseala si de foame, intra iar. - Ei, daca n-ai altceva, da-mi si stufat. - Nu ti-am spus eu ca o sa mananci? zice birtasul triumfator. |
|||
Pune poezia Cronica teatrala (II) pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |