| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Intunericul si poetul de Mihai Eminescu ĪNTUNERICUL Tu care treci prin lume străin şi efemer, Cu sufletu-n lumină, cu gāndurile-n cer, Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Ion brezeanu
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Ion Luca Caragiale
|
|||
| [1898] | |||
|
|
|||
| Fara pretentie de a decreta talente, dar si fara nici o ezitare, cutez a spune: Brezeanu este un extraordinar temperament, o natura desavarsita de artist, unul dintre rarele fenomene cari pun adanc marca lor pe o intreaga epoca artistica. Este un Dragulici, e un Iulian, un Mateescu; probabil ar putea fi un Millo Ar putea - daca Dar despre acest daca, mai la vale. Vedeti - nu vorbesc decat de conceptiile lui mari - pe artistul nostru in Mort fara lumanare, in Doctorul fara voie, in Scrisoarea pierduta, in Noaptea furtunoasa, in Avarul, si judecati despre minunata bogatie a inventiei lui, varietatea fantaziei lui', puterea stapana cu care-si face palpabile conceptiunile. O fibra a fiintei lui nu s-astampara o clipa; toate lucreaza potrivit ca-ntr-un trai adevarat si sincer. Si ceea ce face sa se ridice asa de sus creatiunile tanarului artist este dragostea calduroasa cu care el le imbraca pe toate intr-un fel de atmosfera lirica particulara. Uitati-va la Sganarelle, stricatul cela de lemnar, cat e de simpatic cand, cicalit de nevasta, ii spune fierband: "Te bat!", cat e de dragalas cand, scos din fire, chiar o bate! Dar intalnirea cu doica? Cu ce admiratie nesatioasa o priveste! cum ii sticlesc ochii lacrimosi si cum isi linge buzele ca de cea mai fina dulceata! cu cat de exaltata galanterie se apropie sa-i cerceteze laptele! Dar modul vertiginos cu care vechea sluga de doctor debiteaza franturile incoherente de fraze latinesti, ce-i zbarnaie inca prin minte! Uitati-va la nenea Nae Ipingescu, gravul ipistat din Noaptea furtunoasa, cu cat tact si cu cata discretie stie el sa cultive amicitia cetateanului Titirca si stima intregii familii a acestuia! Cu cata verva lamureste pe amicul sau asupra binefacerilor sufrajului universal, preconizat de tanarul liberal Venturiano! Cu cata seriozitate dezleaga el, la sfarsitul piesei, incurcatura, cand recunoaste pe romanticul publicist, pe care-l admira prin luminata convingere! Ipingescu, acest tip de farsa groasa, se ridica, prin interpretarea sobra si rafinata a lui Brezeanu, la dignitatea adevaratei comedii. Aceeasi favoare o capata prin interpretarea lui Brezeanu si tipul revoltator de trivial al Cetateanului turmentat din Scrisoarea pierduta. Artistul nostru se afirma si aci ca un talent de elita, confirmand inca o data clasicul precept ca si un monstru uracios, redat de arta, trebuie sa placa. Din acel respingator alcoolic Brezeanu face o nesamuit de interesanta intrupare. Are acest Cetatean turmentat atata dulceata in ochi si pe buze, atata masura in miscari, atata onestitate si mansuetudine in suflet, incat inceteaza a mai fi un tip real injosit; el se ridica sus si ia proportiile largi si demne ale unui tip abstract: simbolul unui popor intreg Uite-l! in schimbul unei inchipuite indreptatiri de sufraj, el este aci imbratisat, aci imbrancit, cand curtenit, cand batjocorit - rand pe rand, aplaudat, huiduit, ridicat pe brate, tavalit prin noroi, pupat, batut, imbatat si mistificat; arareori, parca si-ar intelege lucid ciudata soarta, dar e pe loc iar buimacit de cate i se-ntampla; mahnit, dar tot glumet; beat, dar cu minte; vitios, dar cinstit, se supara o clipa de ceea ce, pricepand turbure, simte limpede ca se face cu dansul; apoi, recazand de bunavoie in amagire ca intr-o ultima scapare posibila, urmareste cu tenacitate suprema lui mangaiere - samburele mistificarii! radacina soartei lui! - cauta mereu si fara preget sa afle de la macar cine, pana nu se-nchide urna: "el! pentru cine voteaza? e/!" Si in sfarsit - lumea noastra nu-i atat de rea pe cat se spune! - i se da mangaierea: afla, in sfarsit, de la doamna Trahanache pentru cine voteaza si, triumfator, alearga sa-si exercite - suveranul! - dreptul de a stapani prin liber sufraj. Pentru aceea, cand se serbeaza victoria electorala, omul ridica din toata inima-i recunoscatoare toastul lui "in sanatatea coanei Joitichii, ca e dama buna!" Dragostea sincera cu care Brezeanu isi motiveaza toastul este o culme teatrala. Cu doua vorbe spuse cald, din adancul sufletului, el pune un fel de pecete morala pe o poema, poate, condamnabila, pe o opera intelectuala de o moralitate cu drept cuvant atat de contestata. Dupa toastul lui Brezeanu, un om de inima nu poate iesi din teatru fara sa se impace, ba oarecum chiar sa simpatizeze, cu distinsa dama de lume si cu betivul josorat de carciuma, doua creaturi gresite, ratacite, vinovate, Dumnezeu stie din ce pricini, dar bune -zica ce le place ipocritii! - cu siguranta, bune. Si cand face Brezeanu, cu atata covarsitoare putere, aceste doua superioare creatiuni? Cand inca este calda memoria celor doi mari predecesori - fie-le dansa totdeauna iubita si respectata! - neuitatii Iulian si Mateescu Cine poate patrunde intimele jocuri ale spiritului nostru, captiv subtil in greul trup? Cu cerbicea incovoiata, sedeam in fundul unei loji la o reprezentatie a Scrisorii pierdute, gandind la acu vreo cinsprezece ani. Melancolia imi apucase capul bine cu amandoua manile si-mi lingea rar si apasat fruntea si ochii, cum linge felina obrazul prazii pe care o tine supusa in gheare, sagetandu-o cu privirea pana in fundul luminii ochilor. Sa mai ma apar? degeaba. Am inchis pleoapele, acoperindu-le cu stanga, si, ametit in intuneric de tortura, am oftat din adancul ostenitei inimi. Iar spiritul a trecut atunci printr-unul din acele momente de bizarerie cari-i sunt asa de frecuente; nesocotind povara atator ani si rupand orice solidaritate cu trupul chinuit, a voit sa se amuze. Am simtit - lucru ce nu mi se intampla foarte des - ca ochii mei sunt uzi: erau balele melancoliei. Totdeodata am auzit pe scena explicatia Cetateanului turmentat, care aduce "adresantului cu domiciliul necunoscut" pierduta scrisoare regasita. Am ridicat mana de pe ochi si, prin perdeaua lor umeda, sub slaba lumina a lustrului, am vazut alaturea mea in loja, am vazut bine pe vechiul meu prieten Mateescu. Am vrut sa strig, am dat sa fac o miscare, dar am ramas mut si incremenit pe loc, atat de absorbit urmarea el desfasurarea privelistii de pe scena. Cu ochii-i mari, fara clipire, cu degetele infipte pe rampa de catifea a lojei, cu capul pornit inainte, cu finele lui buze stranse, extaziandu-se treptat si transfigurandu-se ca sub farmecul unei nespuse bucurii ce i se apropie si-l apuca tot mai mult, Mateescu a urmarit toata scena, si cand Cetateanul turmentat a iesit plecand triumfator, in fuga, la vot, Mateescu s-a ridicat in picioare s-a inceput sa aplaude frenetic L-am vazut numai - palmele nu-i sunau Apoi s-a intors cu fata radioasa catre mine, si l-am auzit distinct soptindu-mi: "Ah! ce frumos!" in zgomotul aplauzelor, cortina s-a lasat; lumina aproape moarta a candelabrelor electrice a reinviat Mateescu pierise de langa mine - se dusese la locul sau Am alergat pe scena. L-am imbratisat pe Brezeanu cu caldura de care eram capabil acum atatia ani, asa de cald, ca, o clipa, n-am putut sti cine e lipit de pieptul meu - el ori Mateescu. Fii fericit si vesel acolo unde-i fi, iubite prieten disparut! Cetateanul turmentat tot traieste, e sanatos si bine, si ma insarcineaza sa-ti spun ca, d-aci de departe, te saluta gratios. Cea mai noua creatiune mare a lui Brezeanu este Harpagon - o munca de ani. De cati? Vezi acest pretios margaritar? Spune-mi ce varsta are Cum o sa poti socoti in ce moment anume s-a intaratat un punct pe corpul unei stridii? Cine ar putea afla cand anume a cazut intr-un creier samanta unei opere? Dar, mai la urma, ce-ti pasa de samanta si de muncile de rodire prin cari ea a trecut? Iata rodul generos - Harpagon intreg. Pentru cine stie de ce e vorba, Harpagon este unul din rolurile cele mai grele din cate s-au putut vreodata inchipui: tip abstract -intemeiat aproape peste tot pe ideatiune si, numai in doua-trei momente, pe actiune; ascunzand foarte slab, sub o infatisare comica si nu prea, un caracter tragic; antipatic pana la hidos; aci naiv pana la imbecilitate, aci siret pana la infamie; cand neincrezator pana la absurd, cand credul pana la ridicul; totdeauna crud ca o fiara, si toate astea nu pentru el, ci pentru patima ticaloasa si blestemata care-l chinuie, il roade, il stafideste. Brezeanu poarta pe umeri aceasta colosala greutate, cu perfecta siguranta a ritmului, fara un moment de oboseala, de sfortare sau ezitare. Ce masca! ce ochi! ce silueta! Sunt prea multe, ca sa le pot numara, amanuntele acestei desavarsite creatiuni, a carei culme este vestitul monolog de la sfarsitul actului al patrulea. Aci il asteptam cu multa emotie, fireste, dar fara nici o teama. Cu doua zile inainte de prima reprezentatie, am asistat la repetitie. Fara sa-i fi facut vreo observatie, ca nici n-aveam vreuna de facut, Brezeanu mi-a spus: - Mi-e peste putinta sa mai fiu sobru si concentrat la monolog: trebuie sa izbucnesc, trebuie sa-mi dau drumul cu toata puterea. - Fireste ca trebuie, i-am raspuns. - Da, adaoga el dupa un moment de gandire, da Dar Harpagon starpitura asta neputincioasa de saizeci de ani se potriveste sa aiba atata putere? Nu cumva trebuie sa alerg la alt artificiu? - Ba deloc! Si i-am facut scurt - e deajuns cat de scurt pentru inteligenta lui - teoria motorilor animati, cari trebuiesc sa dispuna totdeauna de o rezerva de energie inmagazinata. Iata o gloaba spetita si stinsa de puteri, pe care n-ai crede-o in stare sa se mai tarasca trei pasi. Calaretul e atacat de vrajmasi armati, cari descarca focuri asupra-i. El smuceste fraul, da pinteni si tipa desperat. Atunci, gloaba nauca da drumul rezervei de energie; din cateva sarituri supreme, a urcat dealul; intr-o clipa a fost departe de primejdie. Poate crapa in varful dealului, dar l-a urcat. Este incalculabil in cata putere mecanica se poate transforma energia inmagazinata cheltuita dintr-o singura data. Brezeanu a suras, multumit ca, fara sa fi cunoscut teoria, ii stia intuitiv adevarul; si cat il stia de bine ne-a dovedit-o la reprezentatie. In monologul lui, Harpagon, ridicat la cea mai inalta treapta de iritare, s-a aratat in stare sa cheltuiasca o putere colosala, pe care nimeni nu i-ar fi banuit-o pana aci. Si atat a cheltuit-o de generos, incat un singur ras n-a venit din toata sala sa turbure nepotrivit linistea care ne trebuia tutulor pentru a contempla acel infiorator fenomen ce se cheama cea din urma nadejde. Daca a putut in unele momente sa ne faca acest nefericit sa radem de prostiile si rautatile la cari-l impinge detestabila-i patima, de asta data nu mai e de glumit: stam ingroziti in fata acelui zbucium. E un suflet de om smacinat pana in fundul fundului. Uraciosul acum ne intereseaza si ne atrage; incet-incet, vazandu-i amarele lacrimi, ii uitam pacatele, il compatimim, plangem de mila lui si ramanem inecati de emotiune cand, dupa ce arunca oribila amenintare cu cazne si calai, pleaca, nebun, sa-si gaseasca ori comoara, ori moartea. O alta creatiune de mare pret a lui Brezeanu e, fara indoiala, Vlad, idiotul din Mort fara lumanare al d-lui I. Bacalbasa. in aceasta intunecata tragedie a mizeriei si a ignorantei, figura idiotului straluceste tot asa de tare ca si fatalitatea care arunca in pieire pe trei oameni. Este un moment in care idiotul, fara sa asculte la cele ce se petrec imprejuru-i, la chinurile de teama si de remuscare ale criminalilor, sta inlemnit in picioare, drept cu lumanarea aprinsa-n mana; nu misca deloc; fara sa clipeasca, se uita tinta spre cer; numai pupilele-i mai traiesc, dar asa de puternic, incat se vede bine ca-n ele s-a concentrat acum toata flacara vietii; ele se strang incet-incet, arzand din ce in ce mai viu, ca si cum ar ochi o luminita departata in firmament, care creste din ce in ce mai sclipitoare. Momentul acela de extaz religios este de o frumusete uimitoare. Si cand e silit sa se ascunda intr-o tainita, bunul nenorocit, cat de bland si de frumos se roaga: "Ma duc dar sa nu ma omorati!" Dar doctorul Purgon din Bolnavul inchipuiti Cine a fost la teatru a trebuit ca observe, ca si mine, un fenomen foarte curios. Pana la intrarea mandrului savant, piesa merge, spre multumirea tutulor, bine; e un entrain remarcabil, cum nu se vede foarte des pe teatrul nostru. Dar iata ca vine demnul doctor Purgon. Cum apare, atmosfera se ridica la o inaltime neobicinuita. Atunci incepe cascada lui tunatoare de indignare, de imputari, de recriminari si amenintari. Ce verva fosforica! Promitand nenorocitului bolnav moartea sigura ca pedeapsa a revoltei contra stiintei, Purgon iese spumand. A intrat, a uimit, a rasturnat, a devastat si se duce ca o furtuna luminoasa, ca un meteor orbitor Iar dupa iesirea lui? Atmosfera scade repede, asa ca toata lumea, actori si spectatori, sunt apucati de frig, se simt stapaniti de o jena pe care cu greu ar mai putea-o disimula. Marele Millo - e de mult de atunci - dedea un beneficiu in Teatrul National, cu spectacol variat. Pentru ridicarea cortinii juca un vaudeville din frantuzeste: Un bal din lumea mare. Ziua nu putuse face repetitie generala; era foarte bolnav. Dar nu era chip sa se amane spectacolul - alta zi nu se mai putea obtine la teatru decat peste o luna. Seara l-au adus in trasura inchisa. L-am vazut inainte de ridicarea cortinii. Era pierdut, zdrobit de friguri; sudori aci reci, aci fierbinti ii acopereau chipul; ochii, rataciti; tremura ca varga, tinandu-se de o culisa, pe care o cletina maruntel. Am crezut ca n-are sa poata iesi in fata publicului, sau, daca l-or vari cu de-a sila la replica, are sa caza in scena ca o carpa. M-am dus in cusca - eu eram sufler. Cortina s-a ridicat. Era o piesa batrana. Un barbier, caruia i-a fugit de vreo trei ani nevasta, nu stie omul cu cine, vine sa pieptene pe o dama din lumea mare, care da acum un bal splendid. Dupa ce ispraveste lucrul, vrea sa iasa; dar greseste iesirea si se pomeneste chiar in salonul de dant. Aci isi povesteste scurt publicului aventura cu nevasta-sa, si,- profitand de greseala lui, isi imprastie in toate colturile reclama de coiffeur. Dar iata ca sosesc dantuitorii. Un cadril nu e complet. Un baron cu baroana si o alta dama cauta un cavaler. Pana sa se explice barbierul, dama stinghera il ia drept un nobil si-l trage in dans. Dansand, omul vede vis-a-vis, in baroana, pe cine? pe tradatoarea lui, pe fugara Fifina. L-am vazut. Omul acela pe care, cu cateva minute inainte, il lasasem intr-o stare atat de nenorocita, neputandu-se tine pe picioare, a intrat ca o sfarleaza in scena. Pana la intrarea lui, toti actorii jucau cu o verva neobicinuita. Cum a intrat frizerul si s-a aruncat in dans, temperatura s-a ridicat de zece ori mai sus. La solo de cavaler, cand, intre doua entrechats, se face recunoasterea, Millo s-a intrecut pe el insusi. Cand a iesit din scena, se intelege, au trebuit sa-l ia pe brate ca sa-l duca in cabina; dar nu e mai putin adevarat ca in a doua piesa intr-un act, in care Millo nu juca, toti aveau aerul mai molesit decat varza acra uitata-n ploaie. Asta e in teatru primejdia distantarii covarsitoare. Ce primejdie, pe de o parte! dar, pe de alta, si ce noroc! Numai unul care distanteaza astfel poate marca o epoca. Termin aducandu-mi aminte de ce spuneam mai sus: Brezeanu este un Dragulici, e un Iulian, un Mateescu. Ar putea fi un Millo - daca Daca directia teatrului va intelege ca in fata unei asa valori individuale trebuie deschis un camp cat mai larg si daca va fi secundat de catre camarazii sai cu dragostea ce trebuie s-o inspire sufletelor alese superioritatea talentului, atunci Brezeanu va fi fost, candva, una dintre personalitatile cele mai stralucite ale artei la noi, un spirit dintre cele ce pot evoca o epoca de literatura dramatica nationala, un artist care va fi facut onoarea scenei romane cat va fi fost vremea lui. |
|||
Pune poezia Ion brezeanu pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |