Un imparat isi puse-n gand
Sa faca-o mare carte,
In care vorbele pe rand
Sa aiba toate parte.
Voia un falnic monument,
Unmagnum oarecare
Atunci chema pe un batran,
Limbistul cel mai mare —
Un om ce stie pe de rost
Nu numai ce-i pe lume,
Ci cate se petrec si-n cer
Din fir in par anume —
Si-i zise: “Stiu, de istorie
De mult ca te-ai lasat
Si ca d-acuma numai limbii
Pe branci te-ai consacrat
Fa-mi dar si mie ce te rog,
Te voi plati cu aur,
Posteritatii sa lasam
Unmagnum, un tezaur.”
“Prea bucuros, maria-ta,
Primesc ce-ati poruncit,
Si, ca sa dau dovezi de limba,
Ma simt prea fericit.”
Si s-a pornit batranu-atunci
La lucru cu ardoare
Dar, vai! pacat! s-a-ntepenit
Cu limba ina mare.
Oricum, noroc ca-i spiritist —
Lucrarea lui inalta,
Speranta-avem: o va sfarsi
Din lumea ceealalta