Luni d. Millo a reprezentat in sala Bossel «Lipitonle satelor»1, cu care ocazie am vazut ca batranul artist n-a pierdut nimic din vigoarea si virtuozitatea lui.
Rolul sau propriu l-a jucat cu o verva care ne facea sa uitam, cu totul ca artistul are astazi peste 65 de ani. Aceeasi vioiciune, acelasi joc al fizionomiei, aceeasi putere de mai nainte. Publicul era incantat, ba chiar actorii erau cuprinsi de acelasi curent de veselie, de radeau impreuna cu publicul. Un lucru avem insa de observat, care ni se pare destul de insemnat pentru a reveni si altadata asupra lui.
Actorii, cari au dat concursul lor in aceasta piesa, sunt in mare parte diletanti ori incepatori, incat nu s-ar fi cuvenit ca d. Millo sa se inconjure eu ei. Nu zicem nimic de d. Mincu, care ca rutinar in varsta joaca in maniera lui toate rolurile cu un fel de haz cu totul propriu, care priveste mai mult persoana si maniera lui de a juca, decat caracterul reprezentat. Dar Mariuca de ex. ar fi trebuit reprezentata de o persoana cel putin simpatica. Citam tocmai acest exemplu pentru ca nu se cuvine indulgenta acolo unde observam o absoluta gresala in alegerea carierei. Alegandu-si cineva cariera reprezentarii dramatice, trebuie sa stie ca tocmai arta aceasta are exigente fizice, pentru ca instrumentul artistului e chiar fizicul lui. Cu acea zestre fizionomica, pe care o are d-na ce a jucat pe Mariuca din «Lipitonle satelor», nu se prezinta cineva pe scena.
O parere nefavorabila avem si despre restul trupei improvizate. Deci, oricat am pretui de mult geniul individual al lui Millo, gasim totusi ca se cuvine neaparat, ca sa se inconjoare altfel. Nu zicem ca toti acesti domni ar fi lipsiti de talent, dar a recunoaste un talent mediocru sau ascuns, sau nedezvoltat, nu va sa zica a recunoaste, ca el are deja dreptul de a seconda pe un om ca Millo intr-o piesa, cu care acest din urma a cules atatia lauri si atatea aplauze.
Cestiunea se prezinta sub puncte de vedere, unul estetic, altul de buna cuviinta.
Esteticeste o piesa e totdeauna un intreg, ca si un tablou, ca si o statua. Un tablou in care o singura figura e escelenta, foarte escelenta chiar, iar celelalte caricate, e un tablou rau.
Din punctul de vedere al bunei cuviinte intampinarea noastra e si mai aspra. Asemenea injghebari sau improvizari de trupe arata din doua lucruri unul, sau putin respect pentru public sau ignorarea deplina a exigentelor unui oras mare cum sunt Bucurestii.
Foarte cu greu ne-am hotarat a face aceste observatii, numai pentru ca n-am dori sa atingem persoana unui oaspe atat de iubit, care dupa ce-a lipsit un an aproape din Bucuresti, vine astazi inapoi, si are drept de a fi intampinat cu bine si cu bucurie. Daca deci reprezentatia in intregul ei ar fi fost - oricat de mediocra - numai admisibila, daca privazul, ce inconjura portretul maestru al carciumarului evreu ar fi fost catusi de putin bun, am fi tacut. Dar reprezentatia a fost purtata, intreaga de la inceput pana la sfarsit de umerii unui singur om. E drept ca publicul venise sa-l vada pe Millo, si l-a vazut tot asa plin de spirit si vioiciune, ca si mai nainte, dar publicul venise sa vada si o piesa, nu numai scene izolate, caci adesea cand personajul Evreului lipsea de pe scena, fundul salei Bossel nu mai semana a scena, ci a altceva.
Gasim ca e interesul artistului, in interesul sau cel mai bine inteles, ca sa se inconjoare altfel; nu zicem cu genii sau cu artisti eminenti, dar din sirul celor ce-l secundeaza sa lipseasca cel putin figurile imposibile. Repetam dar, ca desi intampinam cu bucurie sosirea d-lui Millo, desi pretuim fara rezerva talentul sau propriu, suntem totusi siliti a stabili ca o exigenta inevitabila ca sa joace inconjurat de o trupa regulata, care sa-si invete rolurile, incat sa putem vedea piese intregi - si nu numai virtuozitatea individuala a unui singur personaj din piesa.
|