Sarla si ciobanii

(Poveste)

Acum vro seapte sau opt ani,

Niste ciobani

Cautau sa pripaseasca

Un dulau, ca sa pazeasca

Pe oi

De lupi. - Vai de noi!

Vor zice-ndata unii liberi-cugetatori:

N-are sa vie-o vreme

Cand oile sa n-aiba de lupi a se mai teme?

Zau, dupa mine, de multe ori

Cugetatorii-liberi sunt

Fiinte prea ciudate;

O clipa nu te lasa s-ai parte decuvant.

Sa n-apuci, din pacate,

Sa-ncepi cu dansii vorba, c-apoi sa te mai tii

Sute si mii

De cugetari inalte si reflectari profunde

De mult rabd, ins-acuma voiesc a le raspunde

Da, domnii mei,

Cu prea mare dreptate

Aveti cuvinte de pietate

Pentru miei

Sau oi dar, docamdata,

Liberi-cugetatori,

Ascultati povestea cu ciobanii; ori

Eu voi tacea ca sa v-ascult.

Nu zau! imi place foarte mult

S-aud palavre lungi si late,

Si despre-aceasta probe pot da necontestate:

La Camera sunt nelipsit.

Si, la tot ce s-a vorbit

In Atheneu

Eu

Am fost cel mai fidel dintre auditori.

Fac haz pe oratori

Dar sa lasam acestea,

Si povestea

Inceputa sa urmam:

Ciobanii nostri, asadara,

Plecara

Dulaul sa-si gaseasca.

Umblara cat umblara

Si detere-n sfarsit

D-o javra jigarita,

De foame lesinata, cu parul naparlit.

Cum ii vazu,

Potaia-afurisita

Isi puse coada-ntre picioare, facu trei tumbe si-ncepu

Sa se tavaleasca,

Sa se linguseasca,

Sa chelalaiasca,

Ca toti cainii nemtesti

Cand, lesinati de foame, doresc sa-i miluiesti.

Li se facura mila de sarla: o chemara,

Sarla-i urma,

Si-astfel cu toti plecara.

O dusera la stana si sarl-aci jura

Pe lege. - Cum se poate?

Dar sarlele n-au lege, s-arfi de necrezut,

Veti zice; fugi d-acolo! -Stiu bine-aceste toate,

Dar iaca s-a putut!

Sarla jura pe lege, onoare, constiinta,

Nu radeti de, sa fie un caine de credinta.