Moartea dresorului de sticleti

Coliviile de sfoara, cu grauntele de mei
Si vreo sute de duzini de cantareti
Imbracati in doliu mare,
Care i-au cantat la-nmormantare
Si-au sa-i cante si la parastas
A murit dresorul de sticleti!
A murit dresor ul, fericit —
Ca sticletii lui —
Copiii nimanui —
L-au stimat si l-au iubit
Si ca el a scos din ei
O falanga minunata
De maestri cantareti —
Nu tarcovnici mititei,
Ca dresorii de-altadata!
Caci e drept ca-n viata lucrul cel mai greu
E sa-si piarda omul vremea cu sticletii,
Ca sa puna la curent analfabetii
Cu ce-a neglijat sa-i puna Dumnezeu!
A murit dresorul de sticleti!
Dar —
Surpriza mare —
Dupa ce-a murit,
Guralivii cantareti s-au razvratit,
Declarand ca-n cariera lor
Nu mai au nevoie de un alt dresor!
Si din coliviile de sfoara
Au zburat cu totii, sa cante-n strada-afara
Si-au jurat solemn pe viitor,

O completa libertate
Pentru cantecele toate
Si sticletii toti —
Sa cante numai dupa capul lor!
A murit dresorul de sticleti!
Bine c-a murit la timp si el —
Caci era batran,
Betiv
Si chel
Dar, la drept vorbind, era “dresor” —
Fiindca, dupa moartea lui, sticletii
Cand au incercat din nou sa cante
Numai dupa capul lor
Au dat “kix” cu totii,
Si cantaretii
S-au intors afoni in colivie!
S-au intors cu totii!
Dar ce folos —
Ca dresorul ce-a murit n-a fost Cristos,
Si dresorul mort nu mai invie!