Povestea unui “CINEVA”

Se socotea-n prostia sa
Nascut din zborul mintii lui,
Nu conceput
Numai din lut,
Cum l-invatase Biblia
Si-nfuriat ca Dumnezeu
Nu-l modelase dupa chipul sau —
Ca pe Adam —
A stranutat
Si s-a-narmat
Cu-o barda de otel calit
Cu care singur si-a cioplit
Si palmele,
Si talpile,
Si capul,
Si ideile,
Si inima,
Si sufletul,
Si gura,
Si rasunetul
Minciunii trambitata prin vazduh,
Ca “El” e frate bun cu “Sfantul Duh”
Dar ce pacat ca-n ziua cand pleda
Ca-n lume singur “El” e “Cineva”,
Si jubila ca-n veci n-are sa fie
Decat acelasi strop de “apa vie” —
N-a fost decat un mare “foc de paie”
Pe care primul strop de ploaie
L-a stins, ca sa nu mai ramana

Nimic din “El”,
Decat aceeasi rece mana
De tarana —
In cimitirul “Patrunjel!”