Eu lucrez la poemul care nu poate fi inteles.
El este o piatra neagra si lucioasa
din care brusc incepe sa creasca parul aspru
a treizeci si trei de salbaticiuni; El este mlastina verde ce se intinde in piata orasului -din trestiile ei latra moale, lingusitor o vulpe
singuratica; El este mireasa de lemn (o, minunata mireasa
de lemn!) - rochia vanata,
gura de ierburi, scancetul acoperind ca un muschi alb fereastra; El este vagauna din cer si norul de sange ce maraie
in vagauna din cer; El este stolul de ciori ce se roteste cu voiosie
in jurul fruntii, bruma neagra a fruntii mele: limba in gura e rece
ca gheata si aproape casanta,
ca o decoratie acordata de Dumnezeu
profetilor; El este vinul care nisip se face in gura ta.
O, vremuri pe cand casa noastra inflorea pe tarmul
unui limbaj lunecos! Pe cuvintele iesind din scorburi vorbitoare, Pe cand cuvintele iesind din scorburi vorbitoare, asemeni melcilor urcau pe ziduri Apoi, blandele, prafoasele arhive ale ospiciilor unde am cercetat semnele inventate de nebuni, unde am intocmit o mare istorie a lor,
pe care scriind-o in chiar semnele acelea uscate nici eu vreodata nu am putut-o citi. De aceea am cuprins-o in poemul care
nu poate fi inteles. Vad capul rotund ca un balon de aur
indepartandu-se peste inaltele rafturi. Aud valurile, marii lovindu-se de zidurile unui
inalt si galben depozit si aproape batran, aproape garbov, cu aureola impaturita sub brat, ma asez la rand, dupa sute si sute de oameni, sa pot vedea si eu, macar spre sfarsitul zilelor mele, poemul tamaduitor, poemul care nu poate fi inteles.
|