I
In rame vechi, pe ziduri atarnate, De veacuri stau in jetul lor stramosii Si nestemate, verzi, albastre, rosii, Le-mpodobesc caftanele bogate.
Tinand in maini ca semn de pietate, Matanii lungi, ce framantau piosii, Ii vezi zambind mefistofelic mosii. Din barbile cu grije pieptanate.
Urmasii lor trecura zeci si sute Iar ei privind cu chipurile mute, Cum i-a-nghitit a timpului valtoare,
Le flutura pe buze ironia;
Cum vremea poate fi ucigatoare,
Cand ei si azi infrunta vecinicia?
II
Dar vremea tot vazand ca nu mai mor, Ea, ce in veci nu iarta razvratirea, Le pregati rebelilor pieirea, Pierzandu-i insasi nemurirea lor!
Pe cand priveau cu ochiul sfidator Si leganau in el nemarginirea, Se transforma in taina omenirea Prin tot mai caldul artelor fior
Iar azi lasand privirea-nfrigurata Pe un portret din vremea departata In el nu mai traieste egoistul
Ce-a vrut sa-nfrunte soarta-i pieritoare, Caci vremea a facut - razbunatoare - Sa nu vedem acum decat artistul.
|