Dar ce m-a pus in seara tihnita de Craciun,
Sa iau in mana lampa, sa dau in laturi usa?
In fata mea sta calul de lemn si sta papusa
Cu suflet de tarate, nevinovat si bun.
Sta micul tren mecanic in gara lui prea mica,
Sta, camp de lupta, masa soldatilor de plumb
Si, galbene ghiulele, stau boabe de porumb,
Stricand oranduiala ostirii fara frica,
Si tot inchis de-atuncea albumul de imagini,
Ce deschisese tara de fantasmagorii.
Azi chipurile sterse sunt numai marturii,
Ca ochiul nu revede la fel aceleasi pagini.
Caci unde-i trenul fulger pentru-nconjurul lumii?
Armatele pornite spre stapanirea ei?
Papusile sfioase in rochii de femei,
Primindu-ne iubirea sau indrazneala glumii?
Cu primul dor de duca ce-n mine izvorat-a,
Azi unde-i calul Vintes sa sufle foc pe nari?
Aceste biete lucruri, ce fura imbatari,
Sa fie mai reale cand moarte-s intr-atata!
In fata am doar calul de lemn, am doar papusa
Cu suflet de tarate, nevinovat si bun
Si ma gandesc in seara pioasa de Craciun,
In care-mbatranirea si-a strecurat cenusa,
Ca va sosi si ziua cand fara ochi si mana
Voi reveni — de ce nu? — in vechiul meu iatac,
Spre a simti cu mila cum toate se prefac
In jucarii menite straine sa-mi ramana.
Ca-ntotdeauna sta-vor si tocul, si caietul,
Si fila incarcata cu colb de .
Intr-un pahar mixandre uitate-or putrezi,
Si cucul din ceasornic isi va urma tabietul.
Si versurile mele imi vor cersi oprirea.
O, strofele pe care, ani lungi, ca un zaraf
Le-am strans cu sarg in suflet, le-am cantarit in vraf
Gandind cu vorbe de-aur sa cumpar nemurirea.
Dar sfintele silabe cu rima si cezura,
Ce-mi sunt acuma: cantec, icoana si parfum,
Nu vor patrunde pana in visul meu postum
Descatusat din steiul de pamanteasca zgura.
Voi recunoaste totusi, pe polita unica,
Doar cartile ce-ncuie perfecte amagiri
Si fata mladioasa cu coapsele subtiri,
Ce-n patu-mi doarme goala, in ghem ca o pisica.
Le-oi recunoaste toate, nepricepand nimic
Din cate astazi omul cel nou iubeste-n ele,
Si le-oi privi cu-aceeasi mirare ca pe-acele
Relicve mostenite de la copilul mic.
|