Cand pentru mine ceasul de somn batuse iar,
Cand lampa din odaia copilului iesise,
Lasandu-ma in umbra obloanelor inchise,
Ducand cu dansa ziua cu chip familiar,
Cand, singur pe al noptii necunoscut hotar,
Simteam — cu ce durere! — ca tot ma parasise
Si adormeam departe de ce avusem, mi se
Umpleau de lacrimi ochii si pieptul de amar.
Dar ma trezeam deodata zambind in dimineata,
Caci, deschizand oblonul, parintii mei c-un semn
Imi daruiau o lume de-azur si de verdeata.
Azi ma gandesc la noaptea cosciugului de lemn,
La tatal meu din ceruri, la mana ce-o sa vie
Sa-mi dea, crapand mormantul, lumina pe vecie.
|