Ovidiu

Nu m-au vazut. Sub albele lor gene
Priveau adanc spre tarmul unde-n noapte
Se deslusea neptunic glasul marii.
Atunci, din stuful ghiolului o alba
Aripa si-a-naltat, straina, zborul,
Si lebada salbatica, in taina
Acestui cer, prin stelele de toamna,
S-a leganat o clipa, ca tinuta
De tremurate fire de-ntuneric;
Apoi s-a dus tipand atat de jalnic
Ca vantul speriat s-a strans in balta,
Si sufletul in mine, cand pe zare
A lunecat cu aripe intinse
In noapte, spre o tara de lumina
Cu soare cald sub care cresc coloane
Ce-si infloresc zapada cu acanta.
Pierise zborul alb in umbra. Pasul
Meu singur stanjenea singuratatea.
Un far clipi departe. Dinspre mare
Sirena unui vas mugi sa plece.
In gara din Palas locomotive
Rar pufaiau. Un tren trecu in goana.
Pe stepa innoptata uruirea
Vagoanelor se stinse. Numai marea
Ramase sa-si ridice glasul antic,
Sub zodiile toamnei, numai marea.