Un baiat privea muntele,
Un pici, un punct.
Sus stancile scanteiau,
Ca flacara de magneziu aprins.
Sus se jucau razele,
Cer ul albastru,
Pietrele, ca atomii,
Se cuprindeau cu maini ascunse
Si toate sclipeau in soare.
Piciul si-a trimis
Numai visul,
Numai gandul
Si dor ul.
Primii sa paseasca varfurile luminoase
Ale stiintei.
Dar baiatul n-a uitat sa se catare
Cu mintea,
Cu mainile,
Cu dintii.
Baiatul n-a uitat
Ca stancile
Ce cer
Supuse!
|