Abia
la balta,
topindu-si floarea verzuie,
dintatele frunze,
canepa cea canepioara,
subtire ca struna de vioara,
mai deasa-nspre seara,
iar noaptea stralucind
ca raza de luna,
veche ca o strabuna
si tanara ca o fata mare,
adormita pe spate la soare ,
la umbra sau la racoare
canepa cea canepioara
batea cu aripioara,
ca un peste inecat
si rasuflat,
in balta din sat.
Era timpul de canepa,
cu sfatuire de canepa,
de canepa topita
si incalcita,
la vorba neclatita
Inca nu s-o topit?
Sa nu se bahleasca,
c-o fost domneasca.
Ii cam soare
si apa-n scadere.
Grea la puzderie.
Slaba la fuioare,
La melitare.
Ca mai de lana,
om clati-o
in apa de fantana.
N-ai vrea
in smantana?
Poate-n chisleac?
Fleac!
Nu ma-nvata
a ma-ncalta.
De ce ma ei
peste piei?
Peste fuior?
Nu, peste picior
Era timpul cuvintelor de canepa,
cu sfatuire de canepa,
de canepa la topire,
la clatire,
ca vorba la lamurire.
In zilele acelea
satul mirosea
a ce era
si-avea bataturi dur ute
ca palma intre taisul coasei
si cute,
ca sa sporeasca
cositul,
cand s-amesteca
in cuvantul graului
vorba clatitului
Apoi din glod o scotea,
o clatea,
ca pe langa balta curgea un parau
cu apa pana la brau,
unde se clatea
femeia si canepa.
Apoi o punea
in pop,
o cauta la snop,
pe la umbra, mai pe la soare,
pana la melitare.
La ragila, la calti,
la fuioare, la furca,
la deget, la fus,
la vartelnita,
la mosor, la panza
creata ca o ranza
de gasca sau de gaina,
tesut tort in tort
o tacere si-un clopot
si-ntinsa punti
pe sub ochi carunti,
masurata cu cotul,
cu viul si mortul,
gustata samanta, uleiul,
cand inflorea teiul,
se scutura teiul
I-o pus numa sese punti.
Anu ista numa doua nunti.
Parca n-o avut de trai.
Muzica fara de nai.
O avut canepa mult.
Var vara o nascut.
O nascut?
Iar fata.
Numai fete, iarta-ma.
La canepa are cine.
Nu ca la tine.
Si ningea, ningea,
si se tesea,
se masura
cu schioapa, cu cotul,
cu fata Varvarei,
cu nunta lui Iorgu
si cu Petrache-mortul
