Noi ne uitam la ploaie. Curgea din pacea cerului,
Curgea nestavilit.
Ce gravitate! Iar stropul e for ma cea mai apta
Acestui infinit, pe care-abia in strop
Mai limpede-l simtim, atuncea cand acesta,
Sustinut de aer, pluteste cu aripi rotunde.
Doar in preclipa suspendarii-n aer,
Caci mai apoi, ciocnindu-se de niste forme dure,
Se divizeaza-n mii de stropi mai mici
Ce-aproape nu se vad.
Desi rotundul si-acuma nu se schimba,
El, totusi, nu e. A dispar ut.
Deci, stropul, divizat la infinit, dispare.
Aceasta-nseamna ca for ma lui
Difuza e ca-ntregul infinit
Asa-mi vorbeai, iar eu, privindu-te,
Mai mult vedeam ce spui decat intelegeam
Eu ma gandeam la plansul tau odata,
Cand tu plangeai cu stropi de ploaie,
Plangeai nestavilit
Un infinit al lacrimii, mi-am zis,
Un infinit
Abia acuma inteleg ce m-am gandit odata:
O divizare-n mii de stropi mai mici,
Rotundul, insa, si divizat ramane
Mai mult vedeam ce spui decat intelegeam
Eu ma uitam la ploaie,
precum odata m-am uitat la tine
|