Fotea-muzicantul

Se trezea din somn si luna
Si se adancea in joc.
Pe la nunti si cumatrii
S-anunta ca Fotea canta
Alte sapte melodii,
Si in suflet le descanta.
Caci arcusul pe vioara,
Tras incet de mana lui,
Avea rodul copt in vara,
Spuma prinsa-a laptelui.
El canta ca sa vorbeasca
Si cu orbii, si cu mutii,
Asta viata omeneasca
S-o-nteleaga chiar si muntii.
Iar pe bratul lui usor
Randunica sta sa-nvete
Ce-i o inima de dor,
Ce da vietii tinerete.
Se oprea in treacat astrul
Sa s-adape la vioara,
Se facea mai bland albastrul
Peste satul nostr u seara.
Incaput intreg cu pieptul
In cea vraja cantatoare,
Era Fotea Inteleptul
Intr-o lume muritoare.

Caci facea sa zboare gandul,
Sa se legene pe creasta,
Cand inflamanzea pamantul
Si sterpea campia noastra.
Caci trezea in lume visul
Cu nadejde licarinda
Ce n-avea nici paradisul,
Avea mana-i tremuranda.
N-ajungeau arginti pe lume
Sa plateasca-acea cantare,
Ce ca apa peste hume
S-avanta spre larg de mare.
Desi pui de ocarina,
El canta cantare mica,
Tinea satului lumina
La un sfat de randunica.