Moartea lui Iacob

grauntele-acele de aur, ferite de gura,
tinute o iarna ascunse,
ascunse de cantecul cel chior al burtii,
numarate o iarna intr-un vechi sacultet.
Cate una, cate zece o suta la numar,
o suta de zile, cate-o samanta pe ziua,
asteptand cu ochii la geam
ivirea pe cer a timpului bun de samanta.
Era primavara si iat-o,
si iata-l pe Iacob cu nadejde in piept;
o suta de graunte-ale nadejdii
ca ostasii o suta
in clipa ultimei lupte,
si buna tarana in camp,
lacomoasa,
si Iacob cu nadejde-n mana osoasa.
Cate una, cate zece
dintr-un capat in altul, ogor ul
subtire si lung,
serpuindu-si razor ul,
si Iacob cu sacultetul de tol,
si negre asupra ciorile-n stol.
El samanta n-o semana,
ci-adanc in pamant o punea,
o ascundea,
ca se temea
si altele n-avea.
Dar foamea-ntr-o cioara

e ca ghiuleaua cea chioara
aer u-n jur aprinde,
brazda, de pamant, o despinde,
ca sa gaseasca
ce-i pus sa-ncolteasca.
O, Iacob, c-o suta de graunte-ale nadejdii,
ferite de gura,
tinute o iarna ascunse,
ascunse de cantecul cel chior al burtii,
numarate o iarna intr-un vechi sacultet;
Iacob
o samanta-n pamant punea,
pe alta o apara,
se lupta,
dintr-un capat de ogor
in celalalt alerga,
se poticnea
si cadea
peste tarana buna si lacomoasa
cu doua maini osoase.
Negre, ciorile-n stol,
iar Iacob slabit pe pamant.
Tarziu,
catre seara,
cand cer ul s-a unit cu pamantul,
precum Iacob se unea cu sfarsitul,
lupta obosindu-l,

flamandul
infometandu-l,
intr-o vapaie pe zare
si-n piept la ultima suflare,
Iacob s-antins cu gura pe sol,
negre asupra ciorile-n stol.
Asa sa ramana, asa sa fereasca,
ce-i pus in pamant sa-ncolteasca
Si-a fost vara cu soare si ploi,
si-au crescut si-ai lui papusoi,
vreo doi
din cei mai aproape de gura,
numai doi
pe-o aratura.