Ninsori

In clipa alba-a iernii, la soba si la vreasc,
Ne randuiam vapaia prin cele ce se nasc,
Iar amintirea verii cu bunul in sicriu
O-nlocuiam c-un pui, c-un miel mai timpuriu.
Din ale gurii, simple, ce daruia hectar ul
Rasplata muncii noastre, le alegeam
nectarul,
Si, in blandetea casei, le deprindeam cu noi
La sfintele graunte, cladite-n papusoi.
Aveam destula vreme sa regandim un trai,
Sa ne urcam fiinta in spicul unui pai,
Sa regasim pe creanga mar ul cel de aer,
La firul lung, pe fus, cu radacina-n caier.
Noi nu puteam prea mult sa-nfaptuim ca, poate,
Prea dens era amurgul si ne temeam de noapte,
Dar stalpii cei inalti aveau la temelie
Anume viata noastra cu chip de omenie.
Si nu stiam ca iarna si fulgii ei, usorii,
Troienind la prag si viscolind usorii,
Raceau deopotriva, dar poate mai intai
Hogeagul casei noastre, cu rasuflari sticlii.
Caci noi eram pe lume cu varsta unei mori
Ce macina grauntii ca gandu-n ganditori,
Din spatii sus, stinghere, si pan aici la vatra
Se atingea-n rotire aceeasi mare roata.

De parca vechi motive in ecouri noi
Se auzeau strigate de-acelasi papusoi,
Noi randuiam vapaia prin cele ce se nasc
In clipa alba-a iernii, la soba si la vreasc.