Copiii plangeau de nesomn, iarba moarta calise vaile si vitele pasteau mahnite, zaream mai departe caii goi, -
au murit toti oamenii de pe pamant dar nu-mi dau seama daca e mai bine.
Sa ne oprim aci langa fantana secata ca salcia serii cade apasator, chiar piscurile se garbovesc coplesite iar moara de vant, vaduva si neagra, innebuneste pe deal, innebuneste.
Te-ai ridicat si nu-ti mai amintesti, deci coboara pe drumul
cunoscut, te vad cu pasul infrant cum ranesti cu un bat pamantul, sa nu te intorci daca te voi striga ca e mult mai trist sa te vad plecand si nu stiu cat voi ramane asa.
Avesalon a sfarsit fugar cu parul in vant,
calarea spre codii, cu umerii albi si gleznele in sandale,
azvarlise ca pe o mantie campia,
dar a aprins un incendiu somptuos cu pletele incalcite pe
gheare de ramuri uscate, fruntea i s-a intins de moarte si a avut cearcane de otel ca o fata.
Toamna a muscat podgoriile,
aerul e ca perlele bolnave,
luna fuge ingrozita peste paduri,
Doamne, trebuie sa merg sa ma culc,
vantul isi indarjeste trambitele lui de tantari
si toata, toata noaptea o sa sune ploaia pe tinichelele cerului.
|