I
In tara visurilor mele, cu-adanci paduri de portocali,
Acolo unde palmierii inalta frunti cutezatoare,
Sub cerul tropicelor rosii, sub foc de raze orbitoare,
Acolo unde dorm paunii sub lungi alee de migdali,
Demult, demult mi s-aratase, un vis, un lac cu panta lina;
Cresteau si florile de lotus, si albe flori de iacint,
Si lin de tot plutea o barca, mai mult in umbra ca-n lumina,
Si-n barca, trist, canta poetul, piscand din strune de argint.
Cantarea lui, induiosata, era o sfanta rugaciune,
Regret adanc ce se ridica in toata seara catre cer;
Din glasul lui puteai cunoaste ca toate sunt desertaciune,
Ca tot ce-n om e mai puternic e dorul vecinic de mister.
II
"Brahma, Indra, o Kamadeva, Krisna, Agin, o zei puternici,
"Puternici zei ce ne conduceti in lupta noastra pe pamant,
"Deschideti portile eterne; sunt drept, sunt sfant printre cucernici,
"Dar arde sufletul in mine de pacea sfantului mormant.
"Mi-ati dat destul, in taina noptii. Sub cortul meu de frunze late,
"Sa-mpace sufletu-mi, trimiteti fasii de raze argintii;
"Curmalii-n duo cu zefirii, prin ritmuri sfinte, cadentate,
"M-adorm, si-n somn revad splendoarea divinei voastre-mparatii.
"In zori de zi, cand aurora, rosind ca pudica fecioara
"Ridica valul trist al noptii, in glas de pasari ma trezesc;
"Ma cheama blandele izvoare si pomii mandri ma-nconjoara,
"Si-asupra mea, cu darnicie si flori si frunze risipesc.
"Din rodul spornic al naturii un dar bogat cu prisosinta
"Ati dat poetului Walmiki, nemuritor si sfant buchet,
"Dar pentru dar, o zei puternici, in mine nu-i recunostinta,
"Caci este un dar de nemurire ascuns in cantec de poet.
"Cantarea mea i-amaraciune; m-apasa-a voastra darnicie;
"Zadarnic dati atatea daruri, ma simt pe-atata de sarac;
"Deschideti portile eterne; deschideti sfanta imparatie,
"Mormantul e supremul bine, acolo numai ma impac".
III
Atunci iesi din mari si luna, era un corn frumos de taur;
Galveava frunzelor se stinse, din joc zefirii s-au oprit,
Si peste lac se-ntinse o panza tesuta-n fir de-argint si aur,
Si lacul lenes se intinse, a suspinat si-a adormit.
Crapa-n zigzag nemarginirea si zeul Krisna-atot puternic,
Pe-un car de roze se coboara din tronu-i mandru de palmier;
Poetul lira isi arunca, isi pleaca fruntea de cucernic
Si-n clarul lacului se vede si jos si sus acelasi cer.
Krisna raspunde: "Pentru tine am fost mai bun ca un parinte;
"Ar zice lumea ca din raze in asta lume te-am adus,
"Varsai in sufletul tau roze ce-am smuls din harurile sfinte,
"Si-am zis gandirii tale: zboara mai sus de nori, de cer mai sus.
"Spre ciuda mea, in clarul serii ma cheama trista-ti rugaciune;
"Ar zice toti c-am fost cu tine un crunt dusman neiertator;
"De unde-atata deznadejde? - De-unde atata amaraciune?
"Atat desgust de omenire? De rai de unde-atata dor?"
IV
Atunci Walmiki, grav si rece, intinse bratele-n lumina;
"Krisna, el zice, catre tine, nu-s demn privirea sa ridic;
"Mi-ai fost de zece ori parinte, si tu din gloria-ti divina
"Te-apropii, plin de indurare, de mine, viermele cel mic.
"Dar cada ura ta asupra-mi, ca-n mine nu-i recunostinta;
"Eu vad cu pisma insisi serpii din fala ta partasi ca sant;
"Din cer tu cati cu bunatate l-asa de josnica fiinta,
"Le dai si lor tovarasie, cand singur, vai! sant pe pamant."
Krisna zambi dumnezeeste, simtise el intreaga taina,
Vazu ca-n opera-i sublima nici el n-a fost desavarsit,
Si zise: "Faca-se-a ta voie!" intinse-apoi rozalba-i haina:
Usor, ca fulgu-n leganare, pe tarmul apei s-a oprit.
Apoi din lotus smulse-o floare, curata floare si plapanda,
Sufla in ea si-i dete drumul, iar lacu-n cercuri tremura,
Si iata, unde se despica: din ea fecioara cea mai blanda,
Rosind ca frageda-aurora, de apa paru-si scutura.
V
Krisna mai zise: "Floare-Alba, caci floare este al tau nume,
"Indreapta-ti fata spre Walmiki, de-acum cu el ai sa traiesti".
Mai zise iarasi lui Walmiki: "Iti dau eu azi un dar pe lume
Ce seaman n-are, a ta cantare c-un nou avant sa-nsufletesti".
Dar Floarea-Alba: "Doamne mare! nu voi sa stau asa cu dansul!
"Priveste-n inima-i spurcata cum negri serpi ii misuiesc!
"Privind tu insuti n-ai fi-n stare de jale mare sa-si tii plansul!
"Din lut m-ai scos, in lut prefa-ma; de cate vad ma ingrozesc".
"Vad mari cu vecinica furtuna, ce urla-ntinse catre maluri,
"Cu fiare-n lanturi ferecate ragind in sus c-au flamanzit,
"Nu vezi scanteie de lumina pe spuma turburilor valuri!
"Si-ntr-insul vad prapastii sute, si dansul rabda umilit!"
"Vezi mari ce urla spumegoase, Krisna ii zise, vezi caverne,
"Vezi serpi si-n totul intuneric? Tu, Floare, fii lumina lui;
"Zambeste-i tu, si-n zmbet pune caldura dragostei eterne,
"Atinga bratul tau grumazu-i, de vrei durerea sa-i rapui".
Deci Floarea-Alba se supuse: poetul mana ii atinse,
Si-ndata inima-i zdrobita de foc divin s-a luminat;
Din jocul florilor cu vantul o dulce muzica se-ncinse,
Si zeul insusi, prins de farmec, cu dor nespus a suspinat.
Iar barca, lebada usoara, din os de scoici mestesugita,
Purcede lin, leganatoare, spre tarmul lacului opus,
Pe cand Walmiki, in picioare, strangand tovarasea-i iubita,
Ingana cantecul vietii, cu mana dreapta-ntinsa-n sus!
|