Iubita mea, acuma suntem, cum vezi prea bine, Aproape doua umbre zdrobite de amor, Nu te induri o clipa sa te desparti de mine, Si eu sunt ca si tine, m-ai cunoscut prea bine, Dar te-ai gindit vreodata ca si amantii mor ?
Stii tu ce vom ajunge a doua zi de moarte ? Sau crezi ca ne vom duce ca orice muritori ? Nu crezi tu ca iubirea isi are alta soarta, Ca viata-adevarata se capata prin moarte ? Sau crezi ca ne ajunge mormintele cu flori !
In noaptea azurata, sub albul clar de luna, Vom fi ca doua flacari, coloare de apus, Ce, cit mai sus se-nalta, mai tare se-mpreuna, Iar cei din urma noastra, cu ochii tinta-n luna, Vor plinge-a noastra fuga, cu mina dreapta-n sus !
Atunci, asa cum stie, puternica natura Va contura in clarul stelar, incet-incet, Din mine un arhanghel in stravezie-armura, Din tine cea mai sfinta angelica faptura, Cu paru-n vint, cu haina de-un purpur violet.
Va fi a noastra fuga un dor de vesnicie,
Un vis de fericire, atita de nespus,
Ca va cadea din stele o dulce armonie,
Si-al cerului parinte, invins de duiosie,
Ne va striga din raze : "Mai sus, mai sus, mai sus !"
|