Atit de fericit am fost atunci -
aveam paisprezece ani si la finele primei intilniri cu ea, la despartire,
dupa ce Magda a dat coltul strazii, eu iesind din raza ei vizuala,
am fugit aproape o ora, era iarna, alergam in cizme, cu paltonul gros pe mine,
ra-am si imbonavit destul de grav dupa aventura aceea.
Am fugit pe orice strada care-mi iesea in cale:
trebuia sa-mi desart energia adunata,
intelesesem ca sint bun si pentru altceva decit
sa imping o masina a carei baterie este pe sfirsite,
sa ajut la caratul mobilei la etajul patru
sau sa fac, pentru familie, cumparaturile casnice.
Semana putin cu cea pe care am vazut-o deunazi
in filmul american, doar ca ea era bruna -
este obiceiul acela: rudele cele mai apropiate pun mina pe cosciug (am pus mina
pe una dintre laturile de lemn), ceilalti participanti la ceremonie isi aseaza mina pe
umarul sau pe spatele rudelor apropiate, l-am simtit mina pe umarul meu, stiam ca
este ea, energia i se revarsa prin intreg trupul meu (care zvicnea de emotie) si se
scurgea in faptura neinsufletita intinsa in fata noastra. Fluxul acesta presupunea un
reflux, si de la cadavrul rudei mele apropiate o energie ajungea, prin mine, la ea
locul acela al orasului unde ne-am despartit atunci
este asemenea unui cub din jocul cu multe cuburi colorate,
care alaturate aduna o imagine,
un cub care lipseste sau este amplasat acolo gresit
(locul acela al orasului: o alee cu pomi pitici si citeva banci din loc in loc),
imaginea astfel construita este diforma.
Adora vara, mi-a spus odata ca ori de cite ori se intomneaza
sufera cumplit si poarta in continuare pantofi cu talpa subtire prin care simte
asfaltul
isi pune haine subtiri,
sfideaza acest anotimp si in felul acesta nadajduieste sa-l induca in eroare -
cam asta e tot ce-mi amintesc din toate cite ne-am spus.
|