Miezul noptii. Dincolo de rampa
S-au aprins bratele terminate cu lampa.
E-o cladire alba pana la stele
Cu dentisti in alb si clesti de otele,
Si tuturor, asa cum sedem cuminte,
Ni se va scoate la semnul cuvenit, un dinte.
Apoi vom iesi, carduri, pe marile portaluri,
Mereu altii, mereu noi, valuri, valuri.
In sunet de fanfare, in noaptea uleioasa,
Care pe jos, care-n caleasca de patru iepe trasa,
In definitiv, asa-i semnul de toamna:
Dinte scos, moarte inseamna.
Mai bine sa ne suim in primul tren,
Oriunde ne ducem ajungem in Eden,
Edenul edentat, edenul ardent,
Cu livezi de caisi cat un continent
Incapu tot in caputa roasa
Din vitrina cizmariei de-acasa.
E, desigur, tot noapte, trec tot tramvaie
Parca vorbind singure-n ploaie
Si tot intram cu exemplare fox de zgarda
La urgenta, in camera de garda,
Aflata chiar la gara, pe peron, langa tren,
Sub felii de lumina emanand arsen.
|