Caderea surda-a ploii si chipul tau in gand,
Un rau de libertate sub luna delirand
Si dura nostalgie ce-aproape m-a invins
in casa parinteasca, langa un foc aprins.
Asa de simple toate si minunate-asa,
incat iti pare traiul un vis pe-aceasta stea.
Nu plange, mama Uite, suvoaiele-au pornit.
Ca timpul care-n nimeni nicicand nu s-a oprit,
E sesul plin cu apa si toarna ne-ncetat
Si drumul ca un peste inoata catre sat.
Nu plange, mama Cate-s - isi au un ceas al lor.
Te uita, peste ape paseste-un calator,
Ba il zaresc pe creasta, ba iarasi parca nu-i,
Cu cat mai grea povara, - cu-atat numai a lui.
Privindu-l cum se zbate, imi amintesc durut
Ca dorul razbunarii pe-atatia i-a pierdut,
De la o vreme, insa, cum inima-mi ascult,
O ploaie ciobaneasca m-ar razbuna mai mult.
Miros de nuc patrunde prin larg deschisul geam,
Nu port cuiva vreo pica si mahne mici nu am,
Iar chipul tau, iubite, ce-n gand atat l-am dus,
Cum cumpana saltase, cum se-abatuse-n sus.
Pesemne-asa e datul, nu zece intelepti,
Ci greutatea noastra, doar ea ne tine drepti.
Dar si durerea ceea se spulbera incet,
De-acu-i o amintire duioasa de poet.
Da focul tare, mama, si n-ar mai fi sa plangi,
Nimic mai sfant ca mana cu care ne atingi,
Nimic mai drag ca locul in care cantu-mi zic,
Nimic etern ca duhul, cu-adevarat nimic.
|