Cand seara pe vai se asterne un abur subtire, O clipa doar, Doamne, mai daruie-mi de fericire.
Mai lasa pe fruntea-mi plecata, pe ziua fugara Sa-ntarzie inca oleaca lumina de seara
Lumina aceasta tacuta, si moale, si calda,
in care-al meu suflet ca pruncul de veacuri se scalda
Lumina aceasta sonora si fara cuvinte, Care de o tara astrala mi-aduce aminte.
Mai lasa, o, Doamne, sa-ntarzie lina si sfanta Pe tot ce in juru-mi cuvanta si ce nu cuvanta,
Pe casa, pe masa, pe sare, pe coltul de pita, Pe fata poporului nostru de griji inasprita.
Pe munte, pe mare, pe pietre cazute din salba: Hotinul, Cozminul, Chilia, Cetatea cea Alba!
Pe vrere, pe stare, pe unda, pe dorul de tine,
Pe versul poetului care mereu si-apartine,
Pe cinste, credinta, speranta, pe singuratate, Pe file din care adie a eternitate.
Cand seara un abur subtire pe vai se pogoara, Mai lasa-ne, Doamne, o clipa lumina de seara,
Mai lasa sa-ntarzie-oleaca aceasta minune
Pe temple inalte, pe socluri, pe cripte strabune,
Pe vatra-mi de-acasa, pe lutul cu oase dragi mie, Pe viata in care gustat-am prea rar bucurie.
Pe locu-mi sub soare, in care cad corbii in smocuri, Pe haina-mi trupeasca, carpita de-acum pe alocuri,
Pe plinul iubirii de oameni si groapa din cale, Pe marile daruri si blandele maini ale tale,
Pe ora in care, sfarsita, alunec in transa, Pe gandul ca inca si dupa mai este o sansa.
|