Mai trecem cateodaf, purtati de-acelasi gand, prin curtea unde sarcofage de bazalt in siruri stau, distanta nobila pastrand, subt nalbe, de la unul pan' la celalalt.
Cand nu e nimeni sa ne vada, ne oprim. Adanc prin lespede ochim. S-a spart candva sa-ngaduie un jaf, caci oseminte nu-s, nici aurii inele-n incaperea grea.
Un ochi de ploaie, apa clara, a ramas sa stranga cerul pe-un asemenea temei. Prin basoreliefuri, dibuind, ghicim un drum spre iad, melancolia unor zei.
Crud fabuland, inchipuirea ti-o incerc: un sarcofag antic, vezi tu, e mult mai plin de talcuri, de istorie, cand e desert, in gol s-arata un adaos de destin.
Au fost aduse sarcofagele aci dintr-un stravechi oras, ce azi e subt pamant. Cresc porumbisti acum, pe unde for a fost si se topeste canepa in jgheabul stramt.
Fagase ai gasi, de roti, pe caldaram, daca taramul l-ai sapa si-ai scormoni. Opaitul de lut ars s-a spart, si pulberea a inrosit ogorul vechii-mparatii.
Noroade au trecut, si glii s-au rasturnat. Cenusa a-mpietrit pe vetrele pustii. Si drumuri au murit subt iarba, pe subt strat. Trecutu-i lung. C-un capat se iveste-aci.
Veniram, iata, printre lespezi. Si-adastam. Si am pleca. Dar ramanem sa mai privim. Tasneste peste curte grabnic un lastun. Apoi tacere-i iar. Nici noi nu mai graim.
Nimic nu misca-n aer. Nici pleoapele. Dar bate soarele in piatra, din inalt. Placut, tulburator e astfel sa te pierzi prin moarte, cand respira calda din bazalt.
Si-i dureros in marea trecere sa te aprinzi visand. Mai tare insa arzi in schimb. Iubirea prinde adancimi, asa cum e, umbra tic joc, relief pe-un sarcofag in timp.
|