in cumpana cu tot ce-a fost, pe-o dara de
lumina, inaintam prin foi, prin aur ravasit, prin bruma
fina. in nestire, ici si colo, manile ne umbla prin cupele de flori, prin cele de pe urma. De n-ar fi fost zadarnicit de-un crud brumar, polenul ar mai fi putut sa fie inca - jar.
Si umbrele ni le vedem, in spatiul fara
prisacar, deodata nefiresc crescute printre lemne in rariste cazand, ca pe cadranul plin de
semne al unui ornic alb solar.
Albinele mai au o zi in toamna, pe afar' si-n cosnitele impletite din nuiele, o zi mai au cand trebuie sa-nvete anevoioasa toata arta, mestesugul mut de a pastra-nauntru pentru ele ardoarea verii ce-a trecut.
Ne sfasie pe amandoi un zumzet lung in aer
falnic, ne doare-albastrul. La noapte-i ceasul hotarat coroanele sa cada, surd si dintr-o data, din copaci, cutremurand meridianele c-un
jalnic mulcom fosnet.
|