in fabula verde si calda-a naturii
tu crengi ai, iubito, nu brate,
si muguri imbii, cu mladitele prinzi.
Descinzi dintr-un basm vegetal, al rasurii?
Ia seama sa nu te aprinzi
cum se-ntampla adesea cu lemnul padurii.
In chipuri atatea, flacara-ntampina pasul
oricarei fapturi pamantene,
si drumul i-atine, si ceasul.
imi spui:
"Nimic nu s-aprinde, si nimeni, de-o raza
de luna". Si-n gales suras infloresti multumita, crezand ca sortii ii stai impotriva, oricand, c-o sagalnica vorba.
ingadui raspuns inaltat peste timp, peste Ioc? Fapte, o, cate-as putea insira, ciuda te-n tamp lari risipite prin cronici, marturii de legenda ce-arata ca sunt cu putinta si un asemenea foc, si asemenea arderi.
Ia totul scanteie din toate. Tampla s-aprinde de tampla si piatra de piatra. O stea nevazuta ia foc in cadere din gerul vazduhului. Arde-n armura, sub zea,
cavalerul, femeie invinsa, minune fara vesminte,
strangand langa vatra. Si-aprind licuricii, ei insisi, din dragoste rugul. Iubirea tasneste din tarna si face pamantului
aura, s-ajunga-n tarii, s-acopere crugul.
Rareori numai sfarsitul nu e cenusa. Cat e intinsul si-naltul luminii, Dumnezeu singur arde suav cateodata prin
tufe fara de-a mistui. El cruta si mangaie spinii. Altfel noi ardem, iubito. Altfel ne este
ardoarea. Cat e intinsul, cat e inaltul, noi ardem si nu ne iertam, noi ardem, ah, cu cruzime-n vapai, mistuindu-ne unul pe altul.
|