De saptamani un rosu cerb prigoana si-o inteteste. Ciuta-i printre ruguri de corni zdrobeste in copite struguri si piere in faget. Se-aude goana.
Prin brume, cerbul de imbold si visuri c-un raget cearca sa se mantuie. Dar ciuta disparuta-l bantuie. Sublimul foc il mana spre abisuri.
De sete ars, cum tremura in totul ajuns la iezer - cerbul! Dar abia atinge apa mulcoma cu botul.
Din luciul albastriu, precum e fierul, sorbind, cu grije-alege, parc-ar vrea sa bea usor, din apa, numai cerul.
|