Domnitele

Domnita din basmul acelei cetati
intr-o zi m-a-ntrebat:
'Tu stii - ah, tu nu stii - cine-a fost Uta?'
Amurg, mult mai vechi decat zilnicul soare apune,
sporea peste turnuri si-n preajma bisericii negre.
Tu stii - ah, tu nu stii! Cum nu as sti pe trecuta
domnita, cealalta, din slava evului mediu?
Tovarasa umbrelor astazi, vie candva!
Printre armuri, prin surele ganguri
mandra si alba traia,
langa scutul seniorului, Uta.
Calda si casta, sub aratarile inului,
minunea fiintei se apara.
Dar zambetul ei otravea toate vaile Rinului.
Numai cand spicul lega
ea-n anotimp din cetate iesea.
Grea suferinta era frumsetea ei pentru o tara intreaga,
pentru tara burgunda,
unde si astazi ea sta, chip de piatra
sub bolta rotunda.
Scris i-a fost, scris,
tinta sa fie, de vis.

Si mana Domnitei luat-am si-am zis:
Acesta e degetul care-ar putea
sa-i poarte inelul, medievalul, cumplitul inel.
Fiindca vapaia va este la fel.
Ca ea-ti porti si tu prin tot locul
sangele, rasul,
norocul si focul.
Prin ierburi cand treci
incendii in roua
starnesti, ah, tu nu stii - la fel amandoua.
Dar poate ca nu se cuvine
gandului-cantec sa-i prea urmez
pe toate cararile,
si nici sa asez
in cumpana toate luminile
si toate asemanarile.

Domnita, cuvintele noastre-s morminte, nu crezi?
Morminte-n cari timpul si-a-nchis suferintele
in fata acelor frumseti ce calea-i atin
ranindu-1 cu-amarul lor farmec.
Sub boltile-acestea, sub sfintele,
e bine, tu stii, sa vorbim mai putin
si mai rar. Sa nu ne jucam cu mormintele.

a1942i