Vazui candva prin munti iberici, ca de luna,
arida curte, stanci si-o dogorata vatra,
o asezare unde om si floare, piatra
isi potriveau frumsetea apriga-mpreuna.
In cerc ingust, din care visul nu mai scapa, un magarus se invartea-nhamat, subt soare, galeti sa urce in fantana, sa coboare, cu truda lui scotea un firicel de apa.
Si jgheabul picura, la capat sa se-aleaga verdeata firava a unui strat de huma. Aci pamantul n-a fost niciodata muma.
Magarul orb, in invartire, rar curmata, subt arsiti adapa, cu sete, vara-ntreaga, agave, nalba, oleandri si muscata.
|