La tample prea de timpuriu carunt,
am fost de fata oare pe la raspantii
in zilele cand zece mii
de greci se osteneau spre Trapezunt,
venind pe-ntoarse cai din Babilon?
Cei ce lasau in urma lor
praf ridicat din mers - un nor,
vazand in zare dunga marii, albastrie,
in strigate au izbucnit, curmand un dor:
Thalatta! Thalatta!
Marea! Marea!
De-atatea-mi amintesc, de cazne si parjol,
prin toate tarile,
de-un vuiet larg ca marile.
Sau am citit candva povestea
in cronica lui Xenofon - si toate-acestea?
Oricum, nebunul chiot, iuresul de bucurie
inchis in mine l-am pastrat in amintire vie:
Thalatta! Thalatta!
Greci, zece mii, ostasi purtand poveri de scuturi si de lanci, candva plugari, pastori,
naieri, deserturi strabateau pe unde mielul nu paste, roua firava nu cade, asfodelul nu infloreste. Gloatele-ndurara prin tama arsa rataciri, prin mlastini miasme, foc vertical, amiezi de vara, pe la confinii, intre gand si moarte.
Marea zarind apoi lucind, grecii strigara din adancimile fiintei lor, din spulber, catre liman, pana departe: Thalatta! Thalatta!
Se inganau talazuri. Fost-am eu de fata?
Sau intamplarea mi s-a-ntiparit
prin tainite de suflet - ca un mit?
Batand taram prin crunte vai
si prin netrebnic timp,
adesea amagit de dunga sinilie
a unei izbaviri mereu visate,
se face uneori ca insumi scot
nebunul strigat, chiotul de bucurie,
si, fara mare-n fata, vestea marii mi-o repet
cu ochi pierduti, ca un netot:
Thalatta! Thalatta!
Prin vremi, demult candva sau nu demult,
mi s-a-ntamplat aceasta iarasi.
Prin val-vartejul anilor mi s-a-ntamplat.
Ma-ntorc, mi-ascut auzul si ascult.
A fost aceasta - cand? Sa nu spui: ieri.
Subt alte cumpene a fost, subt alti prieri.
A fost cand Asia, cu pulbere de oase,
se-ntinse peste crestetele noastre,
peste meleaguri mandre si cetati frumoase,
pana la holdele batranului Danubiu.
Unde umblam,
umblam vadit spre ziua mea din urma.
Cuprins pe la rascruci de spaimele ce scurma,
ma furisam prin soarta si rumoare.
O umbra doar in dezolare.
Subt neguri ratacind, printre paragini,
treceam prin rele vanturi, care
catau fiinta sa mi-o stanga,
catau si ochiul sa mi-l sece,
ce nu-i decat o lacrima mai mare.
Nu marea-albastra, nesfarsita fara soapte,
ci mulcomul suras
cu care o femeie de lumina poate
sa-ntampine o inima in noapte
mi se ivi atunci in cale.
Nu marea, nu!
Dar zece mii de greci, ca in vechime
scuturi de aur ridicand, strigara-n mine
c-un singur chiot:
Thalatta! Thalatta!
|