Un zeu de canta, cum se-ntampla cateodat', n-atinge doar cu degetele-o lira. El isi destrama-n vant fiinta toata. Rand pe rand sub crug albastru se resfira.
Nemaiavand figura, si nici umbra-chip, o adiere numai, si pierind aproape ca mireasma floarei, vraje-vant el trece peste coardele de-argint.
Unde un cantec este, e si pierdere,
zeiasca, dulce pierdere de sine.
Dar cel ce-asculta dobandeste viu contur,
in armoniile treptat depline
un templu, un menhir sau crin devine.
|