in ceasul acela pe-a muntelui coama - unde-adastaram sub brazi, nimiciti de arzandul albastru din clara preziua de toamna - tu adormisesi patrunsa de soare mie alaturi, in suier de cetini. In suier venind din adancuri arar ca un val de racoare.
In valea lasata in urma se stinse
de mult si ultimul zvon.
O frunza de fag ca o flacara-n par ti s-oprise.
Rotind, in descindere, frunza visa
ca-n an mai putea inc-o data
podoaba sa fie de foc altui pom.
Pe munte, pe coama, se stinse
de mult si ultimul zvon.
Diafane seminte intraripate,
pe invizibile fire,
zburau peste noi - din veac in altul purtate.
Asa ne incearca indemn cateodata
spre cruda, spre sacra uimire.
Mai are inca - mai are substanta natura
si-n asta nespusa risipa
a-nchipuirii, dintre o clipa si alta clipa,
totul nu poate sa fie-amagire.
Vazduhul seminte misca
spre tinte doar undeva-n mituri
intrezarite.
Si-n timp ce in somn suradeai, ca-n rituri
ti-am pus un sarut in mijlocul palmei -
niciodata tu nu vei afla! -
ti-am pus un sarut in calda paloare din palma
pe linia vietii ce s-alegea.
|