Dreapta, ziua Cumpenei ne surprinde printre roze: in cimitirul unde cateodata dragostea insoreste
albele pietre.
Calm se-ndruma spre cumpanire totul. Zi si noapte trag injugate vremii, amandoua cu-ntelepciune-ncearca
pasi deopotriva.
Se masoara, se cantareste rodul de argila, visul si umbra verii, si povara ce-i amintirea pentru
orice faptura.
Daca din povesti adevar ramane ca traim prin imponderabil cei vii, poate sa mai umble cuvant ca trupul
este-o povara?
Greu e numai sufletul, nu tarana. Caci cenusa noastra, iubito, poate fi pe talgere cantarita cu vreo
cateva roze.
|