De ce ne e frica uneori de cuvintele foarte cuminti? De ce ne temem, iubito, de flori ca in copilarie de parinti?
De ce, cand e liniste mare in noi, ne vine sa chemam lupii in haite, sa-nceapa sa urle si sa se vaite si sa ne sfasie pe amandoi?
Si pentru ce, cand suntem fericiti,
o gheara vrajmasa ne scurma in tample
si ne simtim haituiti, umiliti
si stim ca ceva o sa ni se intample?
De ce, dupa ce ne iubim, pe covor crini ofiliti de lumina se scutur si in fiecare crin cu gest rugator se sinucide, albastru, un flutur?
De ce parul, cand te mangai, ti se face metal si ma sugruma cu sarmele-i groase si cand ne bucuram, ce ciudat animal ne musca, prin carne, pana la oase?
De ce oare cand, prin iubire, suim ca un cantec de orga prin inaltele tuburi in locul acelui cristal nu
gasim decat un suflet de muchii si cuburi?
|