Exista o zi a cuvintelor, un fel de
sarbatoare a lor; atunci sensurile
evadeaza prin sunete, innebunesc, fac tumbe,
se rostogolesc prin aer, totul e ca o
iesire din gravitatia limbii; dispare
si stanga si dreapta si nu mai exista
nici inainte nici inapoi, nici sus si
nici jos; in odaie, pe masa de
scris, pe covoare si pe fotolii
numai sunete goale, asemenea cojilor
din care un cutit a scos miezul
de fruct aromat, triste coji de cuvinte
in acele odai unde, scapate din frau,
ideile, in starea lor pura, danseaza dracesc;
acum numai poetul poate sa caute vesminte
sonore acestor nazariri vesnice si
ca la-nceputuri de lume, el sa vegheze
o alta sublima imperechere, vai,
cate idei nu sar disperate in alte
sunete ca-ntr-o camasa straina; ce mai
harababura lingvistica si poetul
ce vrajitor sa stie el clipa sfintita,
din care toate incep sa devina rostire
si sunt!.
|