"Sunt zile cand fotografiile tale nu-mi mai ajung - atunci incerc sa-mi inchipui ce faci si te vad stand la masa de scris, langa veioza albastra, cu ceasca de cafea aburind".
Iarta-ma. dar imaginea mi se pare livresca - mai intai ca veioza nu e albastra (ai uitat oare mica noastra
veioza metalica?) iar cafeaua nu abureste - o beau mereu rece in ce ma priveste, umblu nebarbierit, in
zilele cand nu esti cu mine - in odaie, e-o dezordine dulce -de plimbarile mele, covorul s-a subtiat
ingrijorator - ma trezesc diminetile cu noaptea in cap si toc linistea la masina de scris - imi citesc apoi,
cu voce tare, poemele (cred ca vecinii-si inchipuie ca vorbesc singur ori cu lucrurile din camera, ceea
ce pentru ei e tot una) - cand cobor la dejun, palid si fara cravata, batrana distinsa de la masa de-
alaturi, ma cerceteaza banuitor - iti inchipui ce crede? Da, scrisoarea ta m-a facut sa-nteleg cat de
multa nevoie de fictiune are spiritul nostru.
|