Singuratatea de dupa nastere, de dupa dragoste,
de dinainte de moarte,
Pierduta vocatie.
Noaptea netarmurita, viitoarele delte,
fluvii fara memorie rasfirandu-se necontenit peste pamanturi cuceritoare Din ce in ce mai puternic ne este glasul
incepe din pamant si sfarseste in ceruri, in
sisteme galactice, nicaieri,
si musca depunandu-si ouale pe cadavre
fara sa vada, fara sa auda, fara sa simta
nimic
Mana pe masa. Mana in Alfa Centauri,
mangaie-ma, adu-ti aminte de verile nesfarsite petrecute la piciorul urzicilor
jos sub tarana Si trupul, istoria unei vieti paralele,
avea numai trei dimensiuni:
greutate, iubire si moarte si nu eram singuri.
Astreie fixe, peste campia nesfarsita si goala
si legea morala din adancul pamantului si noi, din ce in ce mai lucizi,
prin orase din ce in ce mai abstracte,
disponibili pentru orice tentatie,
pentru alt univers, pentru lipsa de moarte, pilitura de fier luminoasa
aruncata in cosmos
Si cosmosul nu mai exista. Si poate numai
fante de intuneric in lumina
suntem
tacere de secole, de milenii, de miliarde de ani, Si lumina calatoreste, calatoreste,
prin spatiu singura, singura, corpuscul sau unda,
pustiitoare si indiferenta
lumina de dupa nastere, de dupa dragoste
de dinainte de moarte
|