Sapho, te vad ca si aievea, frumoasa strabuna, asa cum vechiul basorelief te arata, cu dulci palori de fildes si de luna pe-obrazul supt si fruntea ta curata.
Cu ochii adanciti si arzatori, pe care pleoapele-ostenite s-au lasat ca doua vinete petale-a-unei flori, iar narile sculptate chiar se zbat.
Si nu stiu ce enigma mai pluteste in jurul patimasei tale guri, ce desfranat si tainica zambeste plebeicei batjocure si uri.
Strabuno, chipul tau i-asa divin,
ca piatra-n care-i migalit respira viata
si-aievea parca buzele suspin
pe palida si oachesa te fata.
Iar dac-as indrazni sa te sarut in lutul modelat si ars de soare de peste-atatea veacuri ce-au trecut, m-ar frige gura ta nemuritoare.
|