Toporasi

Contrazicandu-ma cu mine insumi si-n sfarsit,
riscand sa-mi stric pantofii prin noroi,
m-am dus sa vad ce flori au rasarit
in parcul vast si gol de langa noi.

De mult nu ma-ncercase asa dor
de viata si calcam nerabdatoare;
simteam cum se-nfioara sub picior
pamantul umed, fecundat de soare.

Copacii goi mi s-au parut incantatori -
Parca-as fi vrut sa-i strang in brate sa-i sarut
(trecusem pana-atunci de-atatea ori
pe langa ei si nici nu i-am vazut)

Iar ceru-albastru, vag, nedefinit
(ca rochiile care ies la spalat),
cu capul dat pe spate l-am privit
si l-am gasit de-a dreptul minunat.

Pe urma-am dat de toporasi langa-un stejar
erau asa de-albastri, delicati -
ca niste firmituri lasate-n dar
de primavara, printre pomi-ntunecati.

M-am aplecat cu inima batand,
dar cand era sa-i rup, nici eu nu stiu
de ce si cum, dar mi-a venit in gand
ca pentru ei paharu-i un sicriu.

Si m-am intors spre casa mai agale,
c-o oboseala fericita-n pasi,
iar daca mainile-mi erau la fel de goale,
in schimb aveam in suflet toporasi.