Cu ochii uzi si inima-mi strivita,
Privesc, copii murind de foame, far sa aiba vina,
Si mama care plange, trista si umilita,
Fara de putere sa se mai opuna.
Vad mame ce nasc pruncii, si-i omoara,
Ce bestie isi are salas in ea, eu ma intreb,
Cum poate usor strivi fara s-o doara.
Farama de faptura din trupu-i zamislit.
Ne omoram copii, cuprinsi de disperare
Si ne uitam batranii zacand intr-un azil
Cu viata sfaramata, ce pic de sens nu are
Cuprinsi de intuneric si c-un destin umil.
In timp ne ntoarcem parca, nimic nu invatam,
Ne oblojim cu lucruri primite de pomana
Ne umilim in asta lume ce noi nu mai contam,
Doar banul ne ridica si tot el ne coboara.
Uitam ca viata scurta nu cere amanare,
Si alergam besmetici, nimic nu mai simtim,
Nebuna alergare in cursa asta mare
Cu mult prea multi invinsi, uitam sa ne iubim.
Ma doare mult, durerea ce ma inconjoara,
Ma doare ca inca nu invatam cum sa traim,
Ma macina si ma intreb nu pentru prima oara.
Vreo sansa mai avem noi oare, sa ne mai revenim.
Ce poate sa ne mai ajute, acerba cautare,
Daca noi insasi nu ne ajutam,
Cuprinsi de disperare si fara de scapare,
Ne consolam si parca prea usor uitam.
Ne meritam noi soarta, o striga privitorul,
Usoara lepadare de vina ce o simti,
Ne ustura, ne arde-n palma viitorul,
Dar cel mai rau ma doare cand ma minti.
Ne tot soptim intruna ca tara e de vina,
Ca biet pamant ingroapa ce alti au aruncat,
Ca suferi in tacere, desii multi nasc furtuna,
Fara sa tina seama ca drumu-i de urcat.
|