In sanatoriul din munti
la adapostul hehei ! din nou la adapost
pana cand intr-o zi ( obisnuita, desigur,
ca ziua noastra de nunta )
am vazut cum cineva
imi sapa in carnea taiata o alta fata.
Timid la inceput. Cu indiferenta, apoi.
Nimic mai maret decat spectacolul
unui trup care moare,
parea ca-mi spune noul meu chip.
Nimic mai aproape de zei.
Astfel am inceput sa traiesc
in doua chipuri deodata.
Unul insingurat si palid.
Celalalt, pe care-l vedeti,
din care va pot oferi oricand
mai multe capete, mai multi ochi.
Iata-ma, deci,
in sanatoriul din munti
( la adapost hehei ! la adapost )
din nou la adapostul acestei iluzii severe,
inghitind cuvintele a doua chipuri,
vorbind cu ele si visand nerusinat
si obisnuit, desigur,
ca in ziua mortii noastre.
|