Nu, nu plang, mi-a raspuns Maicuta batrana, Cu braul de lana.
Numai uneori simt ca obrazul meu
E pamantul,
Pe care s-a prabusit Mesterul Manole
Si-atunci, dupa obiceiul din vechime.
Trebuie sa-l insemn
Cu doua izvoare.
Asa a fost intr-o zi
Cand l-am trimis la oaste
Pe fiul meu Tudor,
Primenindu-l, ca era Duminica dimineata,
In camasa mortii.
Asa a fost cand
A cazut de pe manastirea lui
Aure] Vlaicu,
Dragul de el, o nimerise atat de frumoasa
Ca si zburase!
Si asa a fost
De multe ori,
N-am istoria acum la mine
Sa-ti povestesc.
Nu, nu plang, numai ca simt uneori
Ca obrazul meu e pamantul
Si trebuie sa-l insemn, dupa obiceiul din vechime,
Cu doua izvoare.
|