Cateodata mama aparea dimineata de pe vale
Cu spic de fan pe picioare si poalele fustei ude de roua.
Plansa si cu oala de tamaiat in mana
Se mai uita pe la vite,
Mai suspina, la urma venea la noi in casa;
- Da' voi nu va mai sculati, ma? Ca, uite, se face ziua.
- Fato, ii spunea Lisandrei,
Cand mergi la tamaiat, mergi pana-n ziua.
Fato, acolo daca te duci, te duci de noapte.
Altfel, sa nu te mai incurci!
Ca ci, cand rasare soarele, sunt chemati la judecata.
Nu te mai aud. Si sa le spui ce ai de spus
inainte de rasaritul soarelui.
Tata murise de cativa ani,
Si mama se ducea sa-i spuna ce mai e pe Ia noi.
Ce mai facem, cat am mai crescut,
Greutati de tot felul Ei
Vorbea acolo de una singura, rezemata de cruce
Se jelea Si cuvintele aveau un ritm,
Erau un fel de vartej, care pleca din lumea asta Catre lumea cealalta incarcate de semne, de durere De lacrimi. Un fulger care se frange in pamant! Si ei nu vorbeau, dar erau numai urechi acolo jos, Gata sa prinda orice cuvant si sa duca vorba In fata lui Dumnezeu, dupa rasaritul soarelui.
|